Acțiune introdusă la 11 martie 2008 — Comisia Comunităților Europene/Republica Austria

(Cauza C-110/08)

(2008/C 158/13)

Limba de procedură: germana

Părțile

Reclamantă: Comisia Comunităților Europene (reprezentanți: T. Scharf și D. Recchia)

Pârâtă: Republica Austria

Concluziile reclamantei

Motivele și principalele argumente

Pentru a se putea institui o rețea ecologică europeană coerentă, care să reunească ariile speciale de conservare conform unui program stabilit, articolul 4 alineatul (1) din Directiva 92/43/CEE impune statelor membre ca, pe baza criteriilor stabilite în anexa III la această directivă și a informațiilor științifice relevante, să constituie o listă a siturilor, în care să figureze tipurile de habitate naturale din anexa I și speciile indigene din anexa II. În aceste liste naționale trebuie să fie expuse ariile care adăpostesc habitatele naturale și speciile prioritare, care au fost alese de către statele membre pe baza criteriilor din anexa III. „Prioritare” sunt acele specii și tipuri de habitate naturale amenințate cu dispariția și a căror conservare a devenit o responsabilitate de prim rang pentru Comunitate, având în vedere procentul din aria lor de extindere naturală care intră în teritoriul statelor membre. Această listă trebuie transmisă Comisiei în termen de trei ani de la notificarea prezentei directive, însoțită de informații despre fiecare sit. Pentru Republica Austria, directiva a intrat în vigoare odată cu aderarea la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 1995, cu modificările menționate în tratatul de aderare, și, în orice caz, termenul de transpunere este incontestabil expirat în prezent.

Întrucât Republica Austria încă nu a prezentat Comisiei o listă completă a siturilor de importanță comunitară, aceasta nu și-a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 4 alineatul (1) din Directiva 92/43/CEE.

Republica Austria invocă presupuse vicii de procedură care ar determina inadmisibilitatea acțiunii Comisiei.

Prima obiecție a pârâtei privește așa-numitele liste de rezervă, cu alte cuvinte listele tipurilor de habitate și a speciilor cu privire la care Comisia a stabilit, în deciziile sale referitoare la listele siturilor de importanță comunitară pentru regiunile biogeografice alpine și continentale, că rețeaua nu este completă. Pârâta argumentează că, de vreme ce constituirea listelor de rezervă nu este prevăzută în directivă, Comisia nu este autorizată să se întemeieze pe acestea pentru a reproșa pârâtei o comunicare incompletă a ariilor de conservare.

Acest argument nu poate fi însă acceptat. Într-adevăr, nu este deloc relevant dacă directiva reglementează sau nu reglementează constituirea de liste de rezervă, ci numai întrebarea dacă listele naționale de propuneri, care au fost prezentate, sunt complete. Din punctul de vedere al Comisiei, listele de rezervă reprezentau numai stabilirea unui inventar al lacunelor în procesul de punere în aplicare a unui sistem complet Natura 2000. Chiar dacă este posibil că directiva nu prevede astfel de liste, aceasta nici nu interzice punerea lor în aplicare.

Prin anunțarea de noi desemnări ulterioare este contrazis și argumentul pârâtei, potrivit căruia aceasta nu se poate apăra, pentru că nu poate înțelege fundamentele științifice ale Comisiei. În mod evident, pârâta ar fi în mod cert în situația de a-și da ea însăși seama de faptul că sunt necesare noi desemnări ulterioare. În plus, pârâta ar fi în mod incontestabil implicată în procesul biogeografic.

Timpul lung scurs între primul aviz motivat și între primul și al doilea aviz motivat suplimentar nu a privat pârâta de niciunul din drepturile procesuale și, prin urmare, nu poate fi opus Comisiei. Deja în 1998, Comisia a renunțat să introducă acțiune imediat împotriva pârâtei, numai pentru că avea motive să creadă că în curând pârâta își va îndeplini obligațiile care îi revin în temeiul directivei. Pârâtei i s-a stabilit de trei ori, în total, un termen pentru a transmite Comisiei o comunicare completă. În acest fel, pârâta a putut să beneficieze de o perioadă neobișnuit de lungă în care ar fi putut atât să se pronunțe cu privire la obiecțiile Comisiei, cât și să lipsească procedura de obiect.

De asemenea, argumentul potrivit căruia solicitările de desemnare ulterioară formulate de către Comisie s-au realizat conform procedurii prevăzute în articolul 4 din directivă și prin urmare „nu pot fi apreciate în același timp ca o continuare a procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor”, nu pare a fi convingător. Tocmai pentru că solicitările de desemnări ulterioare s-au efectuat conform procedurii prezute în articolul 4 din directivă, însă etapa desemnării ar fi trebuit să fie de mult încheiată, solicitările de desemnare ulterioară reprezentau indicii clare pentru faptul că pârâta nu și-a îndeplinit încă obligația care îi revine potrivit articolului 4. Întrucât Comisia a acceptat de-a lungul anilor desemnări ulterioare fără a introduce o acțiune, pârâta a beneficiat de fiecare dată de noi ocazii pentru ca, prin îndeplinirea obligațiilor sale, să determine rămânerea fără obiect a procedurii.

În sfârșit, trebuie reținut că, în mod contrar susținerii pârâtei, procedura consultativă prevăzută în articolul 5 din directivă nu este aplicabilă în cazul de față. Procedura menționată este într-adevăr prevăzută numai pentru cazuri excepționale, în care trebuie clarificată o controversă științifică între Comisie și un stat membru cu privire la un anumit sit, nu însă pentru cazuri în care, precum în cazul de față, este vorba, în general, despre comunicarea incompletă a ariilor.

În consecință, obiecțiile de drept procesual invocate de pârâtă nu sunt întemeiate.