7.5.2018   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 161/23

1)

O situație precum cea descrisă în prezenta cauză (în care angajatorul public încalcă limitele temporale impuse de lege și, prin aceasta, permite o succesiune de contracte de muncă pe durată determinată sau menține caracterul temporar al acestora prin schimbarea tipului de numire din numire cu caracter ocazional în numire interimară sau în regim de suplinire) poate fi considerată utilizare abuzivă de numiri succesive și, prin urmare, inclusă în ipoteza prevăzută de clauza 5 din acordul cadru, care figurează în anexa la Directiva 1999/70/CE (1)?

2)

Dispozițiile Acordului cadru privind munca pe durată determinată, care figurează în anexă la Directiva 1999/70[/CE], coroborate cu principiul efectivității, trebuie interpretate în sensul că se opun unor norme procedurale naționale care impun lucrătorului pe durată determinată să manifeste un comportament activ de contestare sau de atacare în justiție (a tuturor numirilor și încetărilor succesive), numai astfel putând beneficia de protecția directivei comunitare și valorifica drepturile conferite de ordinea juridică a Uniunii?

3)

Luând în considerare faptul că, în sectorul public și pentru prestarea unor servicii esențiale, necesitatea de ocupare a posturilor vacante și de asigurare a suplinirii în perioada concediilor medicale sau a vacanțelor […] este, în esență, „permanentă”, și având în vedere că se impune delimitarea noțiunii „motiv obiectiv”, care ar justifica angajarea cu contract pe durată determinată:

4)

Este conform cu acordul cadru, care figurează în anexa la Directiva 1999/70/CE, să se considere motive obiective pentru angajarea de informaticieni statutari temporari și pentru reînnoirea succesivă a contractelor de muncă ale acestora motivele de necesitate, de urgență [sau] pentru desfășurarea unor programe cu caracter temporar, conjunctural sau extraordinar, atunci când acești angajați publici ocupă în mod permanent și stabil funcții obișnuite specifice angajaților statutari pe durată nedeterminată, fără ca administrația angajatoare să impună limite maxim[e] în ceea ce privește aceste numiri și fără să respecte obligațiile legale pentru ocuparea posturilor și acoperirea necesităților respective de către funcționari pe durată nedeterminată și fără să prevadă vreo măsură echivalentă pentru a preveni abuzurile în ceea ce privește raportul de muncă temporar succesiv, menținând serviciile prestate de informaticienii statutari temporari pe o perioadă îndelungată, în prezenta cauză fiind vorba de 17 ani de muncă neîntreruptă?

5)

Prevederile acordului cadru cu privire la munca pe durată determinată care figurează în anexa la Directiva 1999/70[/CE] și interpretarea pe care Curtea a dat-o acestora sunt compatibile cu jurisprudența Tribunal Supremo [Curtea Supremă], în măsura în care aceasta stabilește, fără să țină seama de alți parametri, că există un motiv obiectiv de numire prin trimitere la limitele temporale ale acesteia sau consideră că nu poate exista nicio comparație cu funcționarul de carieră din cauza faptului că sunt guvernați de un regim juridic diferit și de un sistem de acces distinct sau a faptului că funcționarii de carieră sunt numiți pe perioadă nedeterminată, în timp ce funcționarii interimari sunt numiți pe perioadă determinată?

6)

În cazul în care instanța națională constată săvârșirea unui abuz în ceea ce privește angajarea succesivă a unui funcționar public statutar temporar interimar în cadrul SERMAS [Serviciul de Sănătate al Comunității Madrid], care are scopul de a acoperi necesități permanente și structurale de prestări de servicii de către angajați statutari pe durată nedeterminată, având în vedere că nu există vreo măsură efectivă în ordinea juridică națională pentru sancționarea abuzului respectiv și pentru eliminarea consecințelor încălcării reglementării comunitare, clauza 5 din acordul cadru, care figurează în anexa la Directiva 1999/70/CE, trebuie interpretată în sensul că obligă instanța națională să adopte măsuri efective și disuasive, care să asigure efectul util al acordului cadru și, prin urmare, să sancționeze abuzul respectiv și să elimine consecințele încălcării normei europene menționate, înlăturând aplicarea normei naționale care împiedică acest lucru?

În cazul unui răspuns afirmativ și astfel cum reține Curtea de Justiție a Uniunii Europene la punctul 41 din Hotărârea din 14 septembrie 2016, cauzele C-184/15 și C-197/15 (2):

Transformarea raportului de muncă statutar temporar interimar/ocazional/în regim de suplinire într-un raport de muncă statutar stabil, începând chiar cu denumirea de angajat public permanent sau pe durată nedeterminată, care beneficiază de un loc de muncă la fel de stabil precum cel al angajaților statutari permanenți comparabili, ar fi conformă cu obiectivele urmărite de Directiva 1999/70/CE, ca măsură de prevenire și de sancționare a abuzului de raporturi de muncă temporare succesive și de eliminare a consecințelor încălcării dreptului Uniunii?

7)

În cazul unui abuz de raporturi de muncă temporare succesive, transformarea raportului de muncă statutar temporar interimar în unul pe durată nedeterminată sau permanent poate fi considerată conformă cu obiectivele Directivei 1999/70/CE și cu acordul cadru anexat la aceasta numai dacă angajatul statutar temporar care a fost afectat de abuz beneficiază de aceleași condiții de muncă ca personalul statutar pe durată nedeterminată (în ceea ce privește protecția socială, promovarea profesională, ocuparea posturilor vacante, formarea profesională, concediile, situațiile administrative, situațiile în care raportul de muncă este suspendat, drepturile privind pensia și desființarea locurilor de muncă, precum și participarea la concursurile organizate pentru ocuparea posturilor vacante și pentru promovarea profesională), în conformitate cu principiile permanenței și inamovibilității, cu toate drepturile și obligațiile inerente, în regim de egalitate cu informaticienii statutari pe durată nedeterminată?

8)

Dreptul comunitar prevede obligația de a reexamina hotărârile judecătorești/actele administrative definitive în împrejurările descrise, atunci când sunt îndeplinite cele patru condiții impuse în [Hotărârea pronunțată în] cauza Kühne & Heitz NV (C-453/00 din 13 ianuarie 2004 (3)): 1) în dreptul național spaniol, administrația și instanțele dispun de competența de reexaminare, însă cu restricțiile menționate, care fac exercitarea sa foarte dificilă sau chiar imposibilă, 2) deciziile în litigiu au rămas definitive ca urmare a unei hotărâri pronunțate de către o instanță națională de ultim/unic grad, 3) hotărârea respectivă este întemeiată pe o interpretare a dreptului comunitar care este contrară jurisprudenței Curții și a fost adoptată fără sesizarea cu titlu preliminar a Curții, și [4]) persoana interesată s a adresat organului administrativ imediat după ce a luat cunoștință de jurisprudența menționată?

9)

Instanțele naționale, în calitate de instanțe europene care trebuie să asigure efectul deplin al dreptului Uniunii în statele membre, pot și trebuie să solicite și să oblige autoritățile administrative naționale ale statelor membre să adopte, în limitele competențelor lor, dispozițiile relevante pentru eliminarea normelor naționale incompatibile cu dreptul Uniunii, în general, și cu Directiva 1999/70/CE și cu acordul cadru, care figurează în anexa la aceasta, în special?