„ANEXA XII

Orientări privind determinarea prin sisteme de măsurare continuă a emisiilor sau a cantității transferate de gaze cu efect de seră

1.   LIMITE ȘI EXHAUSTIVITATE

Dispozițiile prezentei anexe se aplică emisiilor de gaze cu efect de seră rezultate din activitățile reglementate prin Directiva 2003/87/CE. Emisiile pot proveni de la mai multe surse de emisie situate în aceeași instalație.

În plus, dispozițiile prezentei anexe se aplică sistemelor de măsurare continuă folosite pentru determinarea debitelor de CO2 în conducte, în special în cazul transferului de CO2 de la o instalație la alta, de exemplu în cadrul captării, transportului și stocării geologice de CO2. În acest scop, trimiterile la emisiile menționate în secțiunile 6 și 7.2 din anexa I se interpretează ca trimiteri la cantitatea de CO2 transferat în conformitate cu secțiunea 5.7 din anexa I.

2.   DETERMINAREA EMISIILOR DE GAZE CU EFECT DE SERĂ

Nivelul 1

Pentru fiecare punct de măsurare, marja totală de incertitudine în măsurarea emisiilor totale sau a debitului total de CO2 în perioada de raportare este mai mică de ± 10 %.

Nivelul 2

Pentru fiecare punct de măsurare, marja totală de incertitudine în măsurarea emisiilor totale sau a debitului total de CO2 în perioada de raportare este mai mică de ± 7,5 %.

Nivelul 3

Pentru fiecare punct de măsurare, marja totală de incertitudine în măsurarea emisiilor totale sau a debitului total de CO2 în perioada de raportare este mai mică de ± 5 %.

Nivelul 4

Pentru fiecare punct de măsurare, marja totală de incertitudine în măsurarea emisiilor totale sau a debitului total de CO2 în perioada de raportare este mai mică de ± 2,5 %.

Metoda generală

Emisia totală a unui gaz cu efect de seră (GES) de la o sursă de emisie sau cantitatea de CO2 care trece printr-un punct de măsurare în perioada de raportare se determină cu ajutorul formulei de mai jos. În cazul în care o instalație conține mai multe surse de emisie care nu pot fi măsurate împreună, ca o singură sursă, emisiile acestor surse se măsoară separat și se adaugă la cantitatea totală din gazul respectiv emisă de toată instalația pe perioada de raportare.

Concentrația-GES și debitul de gaze reziduale se determină conform dispozițiilor din anexa I secțiunea 6. Pentru măsurarea CO2 transferat prin conducte, se aplică dispozițiile din anexa I secțiunea 6, considerând punctul de măsurare ca și cum ar fi o sursă de emisie. Pentru astfel de puncte de măsurare nu este necesar calculul de coroborare prevăzut în secțiunea 6.3 litera (c).

Concentrația GES

Concentrația GES în gazul rezidual se determină prin măsurare continuă într-un punct reprezentativ. Concentrația GES se poate măsura prin două metode:

METODA A

Se măsoară direct concentrația GES.

METODA B

Când concentrațiile GES sunt foarte ridicate, cum este cazul în rețelele de transport, se poate măsura concentrația GES cu ajutorul bilanțului masic, ținând seama de concentrațiile măsurate ale tuturor celorlalte componente din fluxul de gaz, după cum sunt indicate în planul de monitorizare al instalației:

Debitul gazelor reziduale

Debitul gazelor reziduale se poate determina utilizând una dintre următoarele metode.

METODA A

Debitul gazelor reziduale Qe se calculează prin metoda bilanțului masic, luând în calcul toți parametrii semnificativi precum masele materialelor de intrare, debitul aerului de intrare, randamentul procesului, iar în ceea ce privește ieșirea, produsul realizat, concentrația de O2, precum și concentrațiile de SO2 și NOx.

Metoda specifică de calcul trebuie aprobată de autoritatea competentă în cadrul evaluării planului de monitorizare și a metodologiei de monitorizare aferente.

METODA B

Debitul gazelor reziduale Qe se determină prin măsurarea continuă a debitului într-un punct reprezentativ.”

„ANEXA XVI

Orientări specifice privind determinarea emisiilor de gaze cu efect de seră rezultate din activitățile de captare a CO2 în vederea transportului și a stocării sale geologice într-un sit de stocare autorizat prin Directiva 2009/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului

1.   LIMITE ȘI EXHAUSTIVITATE

Orientările specifice din prezenta anexă se aplică monitorizării emisiilor rezultate din activitățile de captare a CO2.

Captarea CO2 se poate efectua fie de către instalații concepute special în acest scop care primesc CO2 prin transfer de la alte instalații, fie de către instalații care desfășoară activitățile din care rezultă dioxidul de carbon care se captează pe baza aceleiași autorizații de emisie a gazelor cu efect de seră. Autorizația de emisie a gazelor cu efect de seră cuprinde toate părțile instalației implicate în captarea CO2, stocarea intermediară a acestuia și transferul său într-o rețea de transport a CO2 sau într-un sit de stocare geologică. În cazul în care instalația efectuează și alte activități care intră sub incidența Directivei 2003/87/CE, emisiile provenind din aceste activități se monitorizează în conformitate cu anexele corespunzătoare la prezentele orientări.

2.   EMISII REZULTATE DIN ACTIVITĂȚILE DE CAPTARE A CO2

În operațiile de captare a CO2, sursele de emisie a CO2 pot fi:

—	CO2 transferat la instalația de captare;

—	arderea și alte activități aferente ale instalației (legate de captare), de exemplu utilizarea de combustibil și de materiale de intrare.

3.   CUANTIFICAREA CANTITĂȚILOR DE CO2 TRANSFERAT ȘI EMIS

3.1.   CUANTIFICAREA LA NIVELUL INSTALAȚIEI

Emisiile se calculează utilizând un bilanț masic complet, ținând seama de posibilele emisii de CO2 de la toate procesele din instalație care sunt relevante sub aspectul emisiilor, precum și de cantitatea de CO2 captat și transferat în rețeaua de transport.

Emisiile instalației se calculează cu ajutorul formulei:

Einstalație captare = Tintrare  + Efără captare – Tpentru stocare

unde:

Einstalație captare	=	totalul emisiilor de gaze cu efect de seră ale instalației de captare
Tintrare	=	cantitatea de CO2 transferată la instalația de captare, determinată conform dispozițiilor din anexa XII și din anexa I secțiunea 5.7. Dacă operatorul poate demonstra într-o măsură satisfăcătoare pentru autoritatea competentă că totalul emisiilor de CO2 din instalația emițătoare sunt transferate la instalația de captare, autoritatea competentă poate permite operatorului să folosească emisiile de la instalația emițătoare, determinate în conformitate cu anexele I-XII, în loc să utilizeze CEMS.
Efără captare	=	emisiile instalației în cazul în care nu s-ar capta CO2, adică suma emisiilor provenite de la toate celelalte activități ale instalației, monitorizate în conformitate cu anexele respective;
Tpentru stocare	=	cantitatea de CO2 transferată într-o rețea de transport sau într-un sit de stocare, determinată conform dispozițiilor din anexa XII și din anexa I secțiunea 5.7.

În cazul în care CO2 este captat de însăși instalația de la care provine, Tintrare este zero.

În cazul instalațiilor de captare independente, Efără captare reprezintă cantitatea emisiilor provenite de la surse precum emisiile de ardere de la turbine, compresoare, încălzitoare, altele decât CO2 transferat în instalație în vederea captării. Aceste emisii se pot determina prin calcul sau prin măsurare în conformitate cu dispozițiile anexei specifice corespunzătoare.

În cazul instalațiilor de captare independente, instalația care transferă CO2 la instalația de captare scade cantitatea Tintrare din propriile sale emisii.

3.2.   DETERMINAREA CO2 TRANSFERAT

Cantitatea de CO2 transferat din și în instalația de captare se determină conform dispozițiilor din anexa I secțiunea 5.7 cu ajutorul CEMS utilizate în conformitate cu anexa XII. Se aplică cel puțin nivelul 4, după cum este definit în anexa XII. Se poate utiliza nivelul imediat inferior pentru o sursă de emisie, numai dacă se dovedește într-o măsură satisfăcătoare pentru autoritatea competentă că atingerea nivelului 4 nu este realizabilă din punct de vedere tehnic pentru sursa în cauză.”

„ANEXA XVII

Orientări specifice privind determinarea emisiilor de gaze cu efect de seră rezultate din transportul CO2 prin conducte în vederea stocării geologice într-un sit de stocare autorizat prin Directiva 2009/31/CE

1.   LIMITE ȘI EXHAUSTIVITATE

Limitele monitorizării și raportării emisiilor rezultate din transportul CO2 prin conducte sunt stabilite în autorizația de emisie a gazelor cu efect de seră a rețelei de transport, inclusiv toate instalațiile conectate funcțional la rețeaua de transport, cum ar fi stațiile de compresoare booster și încălzitoarele. Fiecare rețea de transport are minimum un punct inițial și un punct final, conectat fiecare la alte instalații care efectuează una sau mai multe dintre activitățile de captare, transport și stocare geologică de CO2. Punctul inițial și cel final pot cuprinde bifurcații ale rețelei de transport și frontiere naționale. Punctul inițial și cel final, precum și instalațiile de care sunt legate sunt stabilite în autorizația de emisie a gazelor cu efect de seră.

2.   CUANTIFICAREA EMISIILOR DE CO2

În cursul transportului de CO2 prin conducte, posibilele surse de emisii de CO2 includ:

—	arderea și alte procese care au loc în instalațiile legate funcțional de rețeaua de transport, de exemplu stațiile de compresoare booster;

—	emisiile fugitive din rețeaua de transport;

—	emisiile evacuate din rețeaua de transport;

—	emisiile datorate unor scurgeri incidentale din rețeaua de transport.

Rețelele de transport care utilizează metoda B de mai jos nu adaugă la nivelul calculat al emisiilor proprii cantitățile de CO2 primite de la alte instalații SCE și nu scad din nivelul calculat al emisiilor proprii cantitățile de CO2 pe care le transferă la alte instalații SCE.

2.1.   METODE DE CUANTIFICARE

Operatorii rețelelor de transport pot opta pentru una dintre următoarele metode:

METODA A

Emisiile rețelei de transport se determină cu ajutorul bilanțului masic, utilizând formula:

unde:

Emisii	=	totalul emisiilor de CO2 din rețeaua de transport [t CO2];
Eactivitate proprie	=	emisii rezultate din activitatea proprie a rețelei de transport (adică emisii care nu provin de la CO2 transportat), de exemplu din folosirea combustibilului la stațiile de compresoare booster, monitorizate în conformitate cu anexele corespunzătoare din prezentele orientări;
TINTRARE, I	=	cantitatea de CO2 transferat în rețeaua de transport prin punctul de intrare i, determinată conform dispozițiilor din anexa XII și din anexa I secțiunea 5.7;
TIEȘIRE, j	=	cantitatea de CO2 transferat din rețeaua de transport prin punctul de ieșire j, determinată conform dispozițiilor din anexa XII și din anexa I secțiunea 5.7.

METODA B

Emisiile se calculează cu ajutorul formulei de mai jos, ținând seama de posibilele emisii de CO2 de la toate procesele din instalație relevante sub aspectul emisiilor, precum și de cantitatea de CO2 captat și transferat în rețeaua de transport:

Emisii [t CO2] = CO2 fugitiv + CO2 evacuat + CO2 scurgeri incidentale + CO2 instalații

unde:

Emisii	=	totalul emisiilor de CO2 din rețeaua de transport [t CO2];
CO2 fugitiv	=	cantitatea emisiilor fugitive [t CO2] din CO2 transportat prin rețeaua de transport, inclusiv de la etanșări, supape, stații de compresoare intermediare și instalații de stocare intermediare;
CO2 evacuat	=	cantitatea emisiilor evacuate [t CO2] din CO2 transportat prin rețeaua de transport;
CO2 scurgeri incidentale	=	cantitatea de CO2 [t CO2] transportat prin rețeaua de transport care este emisă ca urmare a deficiențelor survenite la una sau mai multe componente ale rețelei de transport;
CO2 instalații	=	cantitatea de CO2 [t CO2] rezultat din ardere sau din alte procese legate funcțional de transportul prin conducte în cadrul rețelei de transport, monitorizată în conformitate cu anexele corespunzătoare din prezentele orientări.

2.2.   CERINȚE PRIVIND CUANTIFICAREA

Atunci când optează pentru metoda A sau metoda B, operatorul trebuie să demonstreze autorității competente că metodologia aleasă conduce la rezultate mai fiabile și cu o marjă de incertitudine mai mică pe totalul emisiilor, utilizează cel mai înalt nivel de tehnologie și de cunoștințe disponibil la momentul solicitării autorizației de emisie a gazelor cu efect de seră și nu implică costuri excesive. Dacă optează pentru metoda B, operatorul trebuie să demonstreze într-o măsură satisfăcătoare pentru autoritatea competentă că marja totală de incertitudine în ceea ce privește nivelul anual al emisiilor de gaze cu efect de seră din rețeaua sa de transport nu depășește 7,5 %.

2.2.1.   CERINȚE SPECIALE PENTRU METODA A

Cantitatea de CO2 transferat din și în rețeaua de transport se determină conform dispozițiilor din anexa I secțiunea 5.7 cu ajutorul CEMS utilizate în conformitate cu anexa XII. Se aplică minimum nivelul 4 definit în anexa XII. Se poate utiliza nivelul imediat inferior pentru o sursă de emisie numai dacă se dovedește într-o măsură satisfăcătoare pentru autoritatea competentă că atingerea nivelului 4 nu este realizabilă din punct de vedere tehnic pentru sursa în cauză.

2.2.2.   CERINȚE SPECIALE PENTRU METODA B

2.2.2.1.   Emisii de ardere

Emisiile de ardere care pot rezulta din utilizarea combustibilului se monitorizează în conformitate cu anexa II.

2.2.2.2.   Emisii fugitive din rețeaua de transport

Emisiile fugitive cuprind emisiile provenind de la următoarele tipuri de echipamente:

—

etanșări;

—	aparate de măsură;

—

supape;

—	stații de compresoare intermediare;

—	instalații de stocare intermediare.

La începutul funcționării rețelei, cel târziu până la sfârșitul primului an de raportare de când rețeaua este în funcțiune, operatorul determină factorii de emisie medii, FE (exprimați în gCO2/unitate de timp), per articol de echipament/situație în care sunt posibile emisii fugitive. Operatorul revizuiește acești factori cel puțin o dată la cinci ani, ținând seama de cele mai avansate tehnici disponibile în domeniu.

Emisiile totale se calculează înmulțind numărul articolelor de echipament din fiecare categorie cu factorul de emisie și adunând rezultatele obținute pe categorii, după cum se vede din ecuația de mai jos:

Numărul de situații este numărul articolelor din echipamentul dat per categorie, înmulțit cu numărul de unități de timp pe an.

2.2.2.3.   Emisii din scurgerile incidentale

Operatorul rețelei de transport dovedește integritatea rețelei cu ajutorul unor date reprezentative de presiune și temperatură (în spațiu și timp). Dacă datele indică producerea unei scurgeri, operatorul calculează cantitatea de CO2 care s-a scurs, folosind o metodologie adecvată, descrisă în planul de monitorizare, pe baza orientărilor privind cele mai bune practici industriale, de exemplu utilizând diferențele de temperatură și presiune înregistrate, comparativ cu valorile medii de temperatură și presiune în condiții de integritate a rețelei.

2.2.2.4.   Emisii evacuate

Operatorul include în planul de monitorizare o analiză privind situațiile în care pot apărea emisii evacuate, inclusiv din motive de avarie sau de întreținere, și furnizează o metodologie adecvată și documentată pentru calcularea cantității de CO2 evacuat, pe baza orientărilor privind cele mai bune practici industriale.

2.2.2.5.   Validarea rezultatelor calculelor pentru emisiile fugitive și emisiile provenind din scurgeri

Dat fiind că monitorizarea CO2 transferat în și din rețeaua de transport se efectuează oricum din motive comerciale, operatorul rețelei de transport utilizează, cel puțin o dată pe an, metoda A pentru validarea rezultatelor obținute prin metoda B. În acest scop, se pot utiliza pentru măsurarea CO2 transferat niveluri mai scăzute, după cum sunt definite în anexa XII.”

„ANEXA XVIII

Orientări specifice privind stocarea geologică a CO2 într-un sit de stocare autorizat prin Directiva 2009/31/CE

1.   LIMITE

Limitele de monitorizare și de raportare a emisiilor rezultate din stocarea geologică a CO2 sunt specifice pentru fiecare sit și se bazează pe delimitarea sitului de stocare și a complexului de stocare, după cum este precizată în autorizație în conformitate cu Directiva 2009/31/CE. Toate sursele de emisie din cadrul instalației de injectare a CO2 sunt incluse în autorizația de emisie a gazelor cu efect de seră. Acolo unde se detectează scurgeri din complexul de stocare care duc la emisii sau la degajări de CO2 în coloana de apă, aceste scurgeri se includ ca surse de emisie pentru instalația respectivă până când se iau măsuri corective în conformitate cu articolul 16 din Directiva 2009/31/CE și nu se mai detectează emisii sau degajări în coloana de apă de la scurgerile respective.

2.   DETERMINAREA EMISIILOR DE CO2

Posibilele surse de emisie a CO2 din stocarea sa geologică sunt:

—	utilizarea combustibilului la stațiile de compresoare booster și în alte activități de ardere, cum ar fi la centralele electrice de pe amplasament;

—	evacuarea la injectare sau în cadrul operațiilor de recuperare intensificată a hidrocarburilor;

—	emisiile fugitive la injectare;

—	CO2 degajat în cadrul operațiilor de recuperare intensificată a hidrocarburilor;

—	scurgerile.

Siturile de stocare nu adaugă la nivelul calculat al emisiilor proprii cantitățile de CO2 primite de la alte instalații și nu scad din nivelul calculat al emisiilor proprii cantitățile de CO2 pe care le transferă altor instalații sau pe care le stochează geologic pe propriul sit.

2.1.   EMISII REZULTATE DIN UTILIZAREA COMBUSTIBILULUI

Emisiile de ardere rezultate din activități supraterane se determină în conformitate cu anexa II.

2.2.   EMISII EVACUATE ȘI FUGITIVE REZULTATE DIN INJECTARE

Emisiile provenind din evacuare și emisiile fugitive se determină cu ajutorul formulei:

CO2 emis [t CO2] = V CO2 [t CO2] + F CO2 [t CO2]

unde:

V CO2= cantitatea de CO2 evacuat

F CO2= cantitatea de CO2 din emisiile fugitive

V CO2 se determină cu ajutorul CEMS, conform anexei XII la prezentele orientări. Dacă aplicarea CEMS ar duce la costuri exagerate, operatorul poate include în planul de monitorizare o metodologie adecvată, bazată pe cele mai bune practici industriale, pentru care trebuie să obțină aprobarea autorității competente.

F CO2 se consideră ca fiind o singură sursă, în sensul că dispozițiile privind incertitudinea, cuprinse în anexa XII și în anexa I secțiunea 6.2, se aplică la valoarea totală și nu la punctele de emisie individuale. Operatorul include în planul de monitorizare o analiză privind posibilele surse de emisii fugitive și prezintă o metodologie documentată corespunzător de calculare sau de măsurare a cantității F CO2, pe baza orientărilor privind cele mai bune practici industriale. Pentru determinarea F CO2, se pot utiliza datele colectate în temeiul articolului 13 și al anexei II secțiunea 1.1 literele (e)-(h) din Directiva 2009/31/CE în ceea ce privește instalația de injectare, în cazul în care sunt în conformitate cu cerințele din prezentele orientări.

2.3.   EMISII EVACUATE ȘI FUGITIVE REZULTATE DIN OPERAȚIILE DE RECUPERARE INTENSIFICATĂ A HIDROCARBURILOR

Combinația dintre recuperarea intensificată a hidrocarburilor (RIH) și stocarea geologică a CO2 este susceptibilă să genereze un flux suplimentar de emisii, și anume prin eliberarea de CO2 odată cu hidrocarburile produse. Printre sursele suplimentare de emisie din cadrul operațiilor de recuperare intensificată a hidrocarburilor se numără:

—	separatoarele petrol-gaz și instalațiile de recirculare a gazelor, unde se pot produce emisii fugitive de CO2;

—	facla, unde pot apărea emisii ca urmare a folosirii sistemelor de purjare pozitivă continuă și în timpul depresurizării instalației de producție a hidrocarburilor;

—	sistemul de purjare a CO2, pentru a se evita stingerea faclei datorită concentrațiilor ridicate de CO2.

Toate emisiile fugitive se redirecționează, de obicei, printr-un sistem de reținere a gazelor fie spre faclă, fie spre sistemul de purjare a CO2. Toate emisiile fugitive sau evacuările de CO2 de acest tip, de exemplu de la sistemul de purjare a CO2, se determină conform indicațiilor din secțiunea 2.2 din prezenta anexă.

Emisiile de la faclă se determină în concordanță cu anexa II, ținând seama de posibilitatea prezenței de CO2 inerent în gazul de faclă.

3.   SCURGERILE DIN COMPLEXUL DE STOCARE

Monitorizarea se declanșează în cazul în care o scurgere duce la emisii sau la degajări în coloana de apă. Emisiile care rezultă dintr-o degajare de CO2 în coloana de apă sunt considerate egale cu cantitatea degajată în coloana de apă.

Emisiile sau degajările în coloana de apă provenind de la o scurgere sunt monitorizate până când se iau măsuri corective în conformitate cu articolul 16 din Directiva 2009/31/CE și nu se mai detectează emisii sau degajări în coloana de apă.

Emisiile și degajările în coloana de apă se cuantifică după cum urmează:

unde:

S CO2	=	masa de CO2 emisă sau degajată per zi calendaristică datorită scurgerii. Aceasta se obține, pentru fiecare zi calendaristică în care se monitorizează scurgerea, calculând masa medie care se scurge pe oră [t CO2/h] și înmulțind cu 24. Masa care se scurge pe oră se determină conform prevederilor din planul de monitorizare aprobat pentru situl de stocare și pentru scurgere. Pentru fiecare zi calendaristică dinainte de începerea monitorizării, masa care s-a scurs pe zi se consideră egală cu masa care se scurge în prima zi de monitorizare.
Tinițial	=	cea mai recentă dintre următoarele date (a) ultima dată la care nu s-au raportat emisii sau degajări în coloana de apă de la sursa în cauză; (b) data la care a început injectarea CO2; (c) altă dată, în măsura în care se poate demonstra de o manieră satisfăcătoare pentru autoritatea competentă că emisia sau degajarea în coloana de apă nu putea să fi început mai devreme de această dată.
Tfinal	=	data la care, după luarea măsurilor corective în conformitate cu articolul 16 din Directiva 2009/31/CE, nu se mai pot detecta emisii sau degajări în coloana de apă.

Se pot aplica și alte metode de cuantificare a emisiilor sau a degajărilor în coloana de apă provenind de la scurgeri, cu condiția să fie aprobate de autoritatea competentă pe considerentul că asigură o precizie mai mare decât metoda de mai sus.

Cantitatea emisiilor provenind de la scurgeri din complexul de stocare se cuantifică pentru fiecare incident de scurgere cu o marjă totală de incertitudine pe perioada de raportare de ± 7,5 %. În cazul în care marja totală de incertitudine a metodei de cuantificare aplicate este mai mare de ± 7,5 %, se aplică următoarea corecție:

CO2, raportat [t CO2] = CO2, cuantificat [t CO2] × (1 + (Incertitudinesistem [%]/100) – 0,075)

unde:

CO2, raportat	:	cantitatea de CO2 care urmează să fie consemnată în raportul anual de emisii pentru incidentul de scurgere respectiv;
CO2, cuantificat	:	cantitatea de CO2 determinată prin metoda de cuantificare utilizată pentru incidentul de scurgere respectiv;
Incertitudinesistem	:	nivelul de incertitudine asociat metodei de cuantificare utilizate pentru incidentul de scurgere respectiv, determinat conform indicațiilor din secțiunea 7 a anexei I la prezentele orientări.”