Keywords
Summary

Keywords

1. Libera circulație a persoanelor – Libertatea de stabilire – Dispozițiile tratatului –Domeniu de aplicare

(art. 43 CE, 49 CE și 56 CE)

2. Libera circulație a persoanelor – Libertatea de stabilire

(art. 43 CE)

3. Libera circulație a persoanelor – Libertatea de stabilire – Legislație fiscală

(art. 43 CE)

4. Libera circulație a persoanelor – Libertatea de stabilire – Dispozițiile tratatului –Domeniu de aplicare

(art. 43 CE și 48 CE)

5. Drept comunitar – Drepturi acordate particularilor – Încălcare de către un stat membru – Obligația de a repara prejudiciul cauzat particularilor

(art. 43 CE)

6. Drept comunitar – Drepturi acordate particularilor – Încălcare de către un stat membru – Obligația de a repara prejudiciul cauzat particularilor

Summary

1. O legislație care nu are în vedere decât relații din cadrul unui grup de societăți afectează în principal libertatea de stabilire și trebuie, prin urmare, să fie examinată în raport cu prevederile articolului 43 CE. Presupunând că această legislație ar avea efecte restrictive asupra liberei circulații a serviciilor și asupra liberei circulații a capitalurilor, astfel de efecte ar fi urmarea inevitabilă a unui eventual obstacol în calea libertății de stabilire și nu justifică o analiză a legislației menționate în raport cu prevederile articolelor 49 CE și 56 CE.

(a se vedea punctele 33, 34 și 101)

2. Simplul fapt că unei societăți i se acordă un împrumut de către o societate afiliată stabilită într‑un alt stat membru nu poate să constituie temeiul unei prezumții generale de practici abuzive și să justifice o măsură care aduce atingere exercitării unei libertăți fundamentale garantate de tratat. În schimb, o măsură națională care limitează libertatea de stabilire poate fi justificată prin motive legate de lupta împotriva practicilor abuzive atunci când aceasta vizează în mod specific aranjamentele pur artificiale, lipsite de realitate economică, al căror scop este eludarea legislației statului membru respectiv și în special a impozitului datorat în mod normal pentru profiturile generate de activități desfășurate pe teritoriul național.

(a se vedea punctele 72-74)

3. Articolul 43 CE se opune unei legislații a unui stat membru care restrânge posibilitatea pentru o societate rezidentă de a deduce, în scopuri fiscale, dobânzile plătite aferente fondurilor împrumutate de la o societate‑mamă, directă sau indirectă, rezidentă într‑un alt stat membru sau de la o societate rezidentă într‑un alt stat membru controlată de către o astfel de societate‑mamă, fără a supune acestei restrângeri o societate rezidentă care împrumută fonduri de la o altă societate de asemenea rezidentă, cu excepția cazului în care, pe de o parte, această legislație se bazează pe analiza unor elemente obiective și verificabile care să permită identificarea unui aranjament pur artificial realizat numai în scopuri fiscale, prevăzând posibilitatea pentru contribuabil de a prezenta, dacă este cazul și fără a fi supus unor constrângeri administrative excesive, elemente referitoare la rațiunile de natură comercială aflate la baza operațiunii în cauză și, pe de altă parte, când existența unui astfel de aranjament este dovedită, respectiva legislație nu consideră aceste dobânzi profituri distribuite decât în măsura în care acestea depășesc ceea ce s‑ar fi convenit în condiții de concurență deplină.

Într‑adevăr, o astfel de diferență de tratament între filialele rezidente în funcție de locul în care au sediul societățile‑mamă ale acestora constituie o restricție privind libertatea de stabilire în condițiile în care aceasta face mai puțin atractivă exercitarea libertății de stabilire de către societăți stabilite în alte state membre, care ar putea, prin urmare, să renunțe la achiziționarea, la înființarea sau la menținerea unei filiale în statul membru care adoptă această măsură.

(a se vedea punctele 61 și 92 și dispozitiv 1)

4. O legislație a unui stat membru care restrânge posibilitatea pentru o societate rezidentă de a deduce, în scopuri fiscale, dobânzile plătite aferente fondurilor împrumutate de la o societate nerezidentă nu intră sub incidența articolului 43 CE atunci când aceasta se aplică unei situații în care o societate rezidentă primește un împrumut de la o societate rezidentă într‑un alt stat membru sau într‑o țară terță care nu controlează ea însăși societatea împrumutată și când aceste două societăți sunt controlate, direct sau indirect, de către o societate afiliată comună rezidentă într‑o țară terță.

Într‑adevăr, dacă într‑o astfel de situație statul membru care a adoptat o astfel de legislație consideră profituri distribuite dobânzile plătite de către societatea împrumutată, această măsură afectează libertatea de stabilire, însă nu a societății împrumutătoare, ci a societății afiliate care se bucură de un nivel al controlului asupra celorlalte două societăți ce îi permite să influențeze alegerea finanțării respectivelor societăți. Or, în măsura în care societatea afiliată menționată nu este stabilită într‑un stat membru în sensul articolului 48 CE, articolul 43 CE nu este aplicabil.

(a se vedea punctele 99 și 102 și dispozitiv 2)

5. În lipsa unei reglementări comunitare, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru să desemneze instanțele competente și să prevadă modalitățile procedurale de sesizare a instanței destinate să asigure protejarea drepturilor conferite justițiabililor de dreptul comunitar, inclusiv stabilirea naturii acțiunilor introduse de persoanele vătămate la instanțele naționale. Acestea sunt ținute totuși să asigure că justițiabilii dispun de o cale efectivă de atac care să le permită să obțină restituirea impozitului perceput fără temei și a sumelor plătite acestui stat membru sau reținute de către acesta în legătură directă cu acest impozit.

În ceea ce privește alte prejudicii pe care le‑ar fi suferit o persoană ca urmare a unei încălcări a dreptului comunitar imputabile unui stat membru, acesta din urmă este obligat să repare prejudiciile cauzate particularilor în condițiile enunțate în jurisprudența Curții, și anume ca norma de drept încălcată să aibă ca obiect acordarea de drepturi particularilor, încălcarea să fie suficient de gravă și să existe o legătură directă de cauzalitate între încălcarea obligației care îi incumbă statului și prejudiciul suferit de către persoanele vătămate, fără ca aceasta să excludă ca, în temeiul dreptului național, răspunderea statului să poată fi angajată în condiții mai puțin restrictive.

Cu excepția dreptului la despăgubire care își are în mod direct temeiul în dreptul comunitar atunci când condițiile menționate enunțate în jurisprudență sunt îndeplinite, statului îi revine obligația ca, în cadrul dreptului național al răspunderii, să repare prejudiciul cauzat, condițiile stabilite de legislațiile naționale în domeniul reparării prejudiciilor neputând fi mai puțin favorabile decât cele referitoare la acțiuni asemănătoare de drept intern și neputând fi concepute astfel încât să facă, în practică, imposibilă sau excesiv de dificilă obținerea reparării prejudiciului.

Când se dovedește că legislația unui stat membru constituie un obstacol în calea libertății de stabilire interzis de articolul 43 CE, instanța națională poate, în vederea stabilirii prejudiciilor care trebuie reparate, să verifice dacă persoanele vătămate au dat dovadă de o diligență rezonabilă pentru a evita aceste prejudicii sau pentru a le limita întinderea și în special dacă acestea au folosit în timp util toate căile legale pe care le aveau la dispoziție. Cu toate acestea, aplicarea dispozițiilor referitoare la libertatea de stabilire ar deveni imposibilă sau excesiv de dificilă dacă cererile de restituire sau de despăgubire bazate pe încălcarea dispozițiilor menționate ar trebui respinse sau reduse pentru simplul motiv că societățile în cauză nu au cerut administrației fiscale să li se permită plata către o societate afiliată nerezidentă a dobânzilor aferente fondurilor împrumutate fără ca aceste dobânzi să fie calificate drept profituri distribuite, atunci când legea națională, coroborată, dacă este cazul, cu prevederile pertinente ale convențiilor pentru evitarea dublei impuneri, prevedea o astfel de calificare.

(a se vedea punctele 115, 123, 126 și 128 și dispozitiv 3)

6. Pentru a stabili dacă există o încălcare suficient de gravă a dreptului comunitar, susceptibilă să angajeze răspunderea unui stat membru pentru prejudiciile cauzate particularilor, trebuie să se țină seama de toate elementele care caracterizează situația cu care este sesizată instanța națională. Printre aceste elemente se numără mai ales gradul de claritate și de precizie al normei încălcate, caracterul intenționat sau neintenționat al încălcării comise sau al prejudiciului cauzat, caracterul scuzabil sau nescuzabil al unei eventuale erori de drept, împrejurarea că atitudinile adoptate de către o instituție comunitară au putut contribui la adoptarea sau la menținerea unor măsuri sau a unor practici naționale contrare dreptului comunitar.

În orice caz, o încălcare a dreptului comunitar este vădit gravă atunci când aceasta a continuat în pofida pronunțării unei hotărâri care constată încălcarea pretinsă, a unei hotărâri preliminare sau a unei jurisprudențe consacrate a Curții în materia respectivă din care rezultă caracterul ilegal al comportamentului în cauză.

Instanța națională trebuie să ia în considerare faptul că, într‑un domeniu precum fiscalitatea directă, consecințele care decurg din libertățile de circulație garantate de tratat nu sunt decât în mod treptat revelate, în special prin intermediul principiilor consacrate de jurisprudența Curții.

(a se vedea punctele 119-121)