Keywords
Summary

Keywords

1. Acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor – Cerere de sesizare a instanței – Prezentarea obiecțiilor și a motivelor – Cerințe de formă

[art. 226 CE; Statutul Curții de Justiție, art. 21 primul paragraf; Regulamentul de procedură al Curții, art. 38 alin. (1) lit. (c)]

2. Acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor – Competența Curții – Limite – Statutul școlilor europene

(art. 10 CE și 226 CE)

Summary

1. În temeiul articolului 21 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție și al articolului 38 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al acesteia din urmă, Comisia are obligația să indice, în cadrul unei cereri formulate în temeiul articolului 226 CE, obiecțiile precise cu privire la care se solicită Curții să se pronunțe. Concluziile Comisiei trebuie să fie formulate în mod neechivoc, astfel încât Curtea să nu se pronunțe ultra petita sau să nu omită să se pronunțe asupra unei obiecții.

(a se vedea punctele 36 și 37)

2. Curtea nu este competentă să se pronunțe cu privire la acțiunea Comisiei Europene, formulată în temeiul articolului 226 CE, prin care se susține că Regatul Belgiei nu și‑ar fi îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul Acordului de sediu încheiat la 12 octombrie 1962 între Consiliul superior al școlilor europene și Guvernul Regatului Belgiei coroborat cu articolul 10 CE. Astfel, după cum reiese din cuprinsul articolului 28 din convenția semnată la Luxemburg la 12 aprilie 1957 privind definirea statutului școlilor europene, regimul acordului menționat îl urmează pe cel al convenției amintite, pe care Curtea nu este competentă să o interpreteze în măsura în care, în pofida legăturilor existente între acest statut și Comunitate și funcționarea instituțiilor sale, este vorba despre o convenție internațională încheiată de statele membre care nu face parte integrantă din dreptul comunitar. Această apreciere nu trebuie să fie limitată la contextul procedural al unei trimiteri preliminare, ci este valabilă și în ceea ce privește procedura prevăzută la articolul 226 CE, al cărei obiect nu poate privi decât neîndeplinirea de către un stat membru a uneia dintre obligațiile care îi revin în temeiul tratatului.

Pe de altă parte, nici o eventuală consolidare a acquis‑ului convenției din 1957 prin convenția încheiată la Luxemburg la 21 iunie 1994, care este în prezent în vigoare, nici referirea cuprinsă în aceasta din urmă la acordurile de sediu nu pot modifica retroactiv natura juridică a Acordului de sediu, care este un acord internațional încheiat între Consiliul superior și guvernul unui singur stat membru. În sfârșit, în ceea ce privește eventuala aplicare a clauzei compromisorii care figurează la articolul 26 din convenția din 1994, o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor în sensul Tratatului CE și al jurisprudenței Curții nu poate fi formulată decât în temeiul articolului 226 CE.

(a se vedea punctele 44-46 și 51-53 și dispozitivul)