Recurs introdus la 27 februarie 2008 de Comisia Comunităților Europene împotriva hotărârii Tribunalului de Primă Instanță (Camera a doua extinsă) pronunțate la 12 decembrie 2007 în cauzele conexate T-50/06, T-56/06, T-60/06, T-62/06 și T-69/06, Irlanda și alții/Comisia Comunităților Europene

(Cauza C-89/08 P)

(2008/C 116/22)

Limbile de procedură: franceza, engleza, italiana

Părțile

Recurentă: Comisia Comunităților Europene (reprezentanți: V. Di Bucci și N. Khan, agenți)

Celelalte părți în proces: Irlanda, Republica Franceză, Republica Italiană, Eurallumina SpA, Aughinish Alumina Ltd

Concluziile recurentei

Motivele și principalele argumente

În susținerea recursului, recurenta invocă șase motive întemeiate, pe de o parte, pe lipsa de competență a Tribunalului și pe neregularități de procedură, care au adus atingere intereselor Comisiei (primele două motive) și, pe de altă parte, pe încălcarea dreptului comunitar în domeniul ajutoarelor de stat (motivele 3-6).

Prin primul motiv, care conține două aspecte, recurenta reproșează Tribunalului că a încălcat principiul disponibilității și că s-a pronunțat ultra petita în măsura în care niciunul dintre reclamanți nu a invocat în primă instanță un motiv întemeiat pe încălcarea articolului 1 litera (b) punctul (v) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a articolului [88 CE] (1). În plus, motivul invocat din oficiu de Tribunal nu ar fi un motiv întemeiat pe lipsa de motivare, pe care instanța îl poate invoca din oficiu, ci un motiv care privește fondul și care nu ar fi susținut de elemente de fapt depuse la dosar.

Prin al doilea motiv, recurenta susține că Tribunalul a încălcat principiile generale al contradictorialității și al respectării dreptului la apărare din moment ce această instanță a invocat din oficiu un motiv care nu ar fi fost dezbătut niciodată și nici măcar nu ar fi fost abordat în cursul procedurii în primă instanță.

Prin al treilea motiv, care conține trei aspecte, recurenta susține că Tribunalul a încălcat articolele 230 CE și 253 CE coroborate cu articolul 88 CE și normele privind derularea procedurii în materie de ajutoare de stat.

În această privință, recurenta susține că, în primul rând, calificarea măsurilor în litigiu drept ajutoare „noi” nu poate fi pusă în discuție în cadrul unei acțiuni îndreptate împotriva deciziei finale a Comisiei, întrucât statele membre și celelalte persoane interesate ar fi putut ataca, în această privință, decizia de inițiere a procedurii oficiale de investigare. Deoarece această din urmă decizie nu a fost contestată, ar fi devenit definitivă, iar decizia finală ar constitui așadar, în această privință, un act exclusiv de confirmare, care nu poate fi supus unei căi de atac.

În al doilea rând, recurenta susține că legalitatea unui act trebuie apreciată în funcție de elementele de fapt și de drept care există la data la care a fost adoptat acest act. Or, în speță, niciun element din dosar nu permitea să se considere că măsurile naționale în litigiu nu constituiau ajutoare în momentul în care au fost instituite.

În al treilea rând, recurenta susține în sfârșit că, în orice caz, obligația de a dovedi că un ajutor exista deja revine statului membru și, eventual, terților interesați, însă nu Comisiei. În lipsa unei astfel de probe, Comisia nu poate fi obligată să furnizeze o motivare în această privință.

Prin al patrulea motiv, recurenta invocă o încălcare a articolului 253 CE, coroborat cu articolul 87 alineatul (1) CE și articolul 88 alineatul (1) CE, în măsura în care Tribunalul a constatat o lipsă de motivare privind aplicabilitatea articolului 1 litera (b) punctul (v) din Regulamentul nr. 659/1999, deși acest articol nu se poate aplica decât măsurilor care nu constituie ajutoare în momentul punerii lor în aplicare și deși Comisia, în decizia atacată în primă instanță, ar fi demonstrat că măsurile în cauză au constituit întotdeauna ajutoare din momentul în care au fost instituite. În plus, niciuna dintre părți nu a demonstrat că piața comună a avut o astfel de evoluție, încât unele măsuri care nu constituiau ajutoare în momentul în care au intrat în vigoare, ar fi devenit ajutoare mai târziu.

Prin al cincilea motiv, recurenta invocă o încălcare a acelorași norme, precum și a articolului 1 litera (b) punctul (v) din Regulamentul nr. 659/1999, în măsura în care Tribunalul ar fi impus Comisiei o obligație de motivare specifică în ceea ce privește acest din urmă articol din cauza declarațiilor formulate de Consiliu și de Comisie. Or, recurenta a demonstrat în mod univoc faptul că în temeiul unei jurisprudențe constante a Curții, astfel de declarații nu pot avea nicio incidență asupra investigării măsurilor naționale din perspectiva normelor comunitare privind ajutoarele de stat, noțiunile de ajutor și de ajutor existent fiind noțiuni strict obiective.

În sfârșit, prin al șaselea motiv, recurenta susține că Tribunalul a încălcat articolul 88 alineatele (1) și (2) CE și articolul 253 CE, precum și articolul 4 alineatul (4) și articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/1999 în măsura în care acesta anulează în întregime decizia Comisiei, inclusiv partea din această decizie care privește extinderea procedurii oficiale de investigare la perioada ulterioară datei de 31 decembrie 2003. Or, Tribunalul nu ar fi explicat deloc modul în care pretinsa lipsă de motivare privind aplicarea articolului 1 litera (b) punctul (v) din Regulamentul nr. 659/1999 era de natură să vicieze această parte din decizie. În plus, această instanță ar fi încălcat principiul potrivit căruia, atunci când un stat membru nu furnizează niciun element de natură să conducă la ideea că măsurile în cauză constituie ajutoare existente, Comisia trebuie să trateze aceste măsuri ca fiind ajutoare noi în cadrul procedural prevăzut la articolul 88 alineatele (2) și (3) CE.

(1)  JO L 83, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 41.