—

a respins în parte acțiunea în cauza F-159/12 și a dispus ca recurentul să suporte propriile cheltuieli de judecată;

—

a respins în integralitate acțiunea în cauza F-161/12 și a obligat recurentul la suportarea propriilor cheltuieli de judecată, precum și la plata cheltuielilor de judecată efectuate de ECDC;

—

a obligat recurentul la plata către Tribunal a sumei de 2  000 de euro pentru a rambursa în parte cheltuielile care puteau fi evitate pe care Tribunalul a trebuit să le suporte;

—

anularea deciziei atacate din 24 februarie 2012;

—

obligarea ECDC la plata unei compensații, evaluată ex aequo et bono la 80  000 de euro, pentru prejudiciile morale suferite de recurent și invocate în primul capăt de cerere din cauza F-161/12;

—

obligarea ECDC la plata unei compensații, evaluată ex aequo et bono la 56  800 de euro, pentru prejudiciile morale suferite de recurent și invocate în cererile incidente de despăgubire formulate în cursul procedurii în primă instanță;

—

articolul 47 alineatul (b) punctul (ii) coroborat cu articolul 86 din Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii Europene întrucât a decis că recurentul poate fi concediat pentru insubordonare fără o procedură disciplinară;

—

articolul 41 alineatul (2) litera (a) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în legătură cu perioada acordată recurentului pentru a-și prezenta punctul de vedere înainte de a fi concediat;

—

articolul 48 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, întrucât a acceptat ca dovedite acuzații potrivit cărora recurentul a participat la activități infracționale, deși acesta nu a fost niciodată acuzat sau condamnat pentru astfel de activități de o instanță penală;

—

obligația de diligență a angajatorului, atunci când a constatat că ECDC nu trebuia să îi acorde recurentului anumite drepturi la apărare în cadrul unei anchete administrative desfășurate potrivit anexei IX la Statutul funcționarilor;