–

pentru MP, de A. Mackenzie și de T. Tridimas, barristers, de A. Gananathan, solicitor, și de R. Husain, QC;

–

pentru guvernul Regatului Unit, de S. Brandon, în calitate de agent, asistat de B. Lask, barrister;

–

pentru Comisia Europeană, de M. Condou‑Durande și de M. Wilderspin, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 2 litera (e) și a articolului 15 litera (b) din Directiva 2004/83/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind standardele minime referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecție internațională și referitoare la conținutul protecției acordate (JO 2004, L 304, p. 12, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 52).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între MP, pe de o parte, și Secretary of State for the Home Department (ministrul de interne, Regatul Unit), pe de altă parte, în legătură cu respingerea cererii sale de azil.

3

Articolul 3 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), prevede:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

4

Potrivit celui de al șaselea considerent al acesteia, Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată la New York la 10 decembrie 1984 (denumită în continuare „Convenția împotriva torturii”), urmărește să „sporească eficacitatea luptei împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante în lumea întreagă”.

5

Articolul 2 paragrafele 1 și 2 din această convenție prevede:

„1.   Fiecare stat parte ia măsuri legislative, administrative, judiciare și alte măsuri eficace pentru a împiedica săvârșirea de acte de tortură pe oricare teritoriu aflat sub jurisdicția sa.

2.   Nicio împrejurare excepțională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de starea de război sau de amenințări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepție, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura.”

6

Articolul 3 din convenția menționată prevede:

„1.   Niciun stat parte nu va expulza, nu va reîntoarce, nici nu va extrăda o persoană către un alt stat în care există motive serioase de a crede că acolo ea riscă să fie supusă la tortură.

2.   Pentru a stabili dacă există asemenea motive, autoritățile competente vor ține seama de toate considerațiile pertinente, inclusiv, dacă este cazul, de existența, în statul vizat, a unui ansamblu de violări sistematice ale drepturilor omului, grave, flagrante sau de proporții.”

7

Articolul 14 paragraful 1 din aceeași convenție prevede:

„Fiecare stat parte garantează, în sistemul său juridic, victimei unui act de tortură, dreptul de a obține reparație și de a fi indemnizată în mod echitabil și de o manieră adecvată, inclusiv mijloacele necesare pentru readaptarea sa cât mai completă posibil. În cazul decesului victimei ca urmare a unui act de tortură, avânzii‑cauză ai acesteia au dreptul la despăgubiri.”

8

Considerentele (6) și (25) ale Directivei 2004/83 au următorul cuprins:

[…]

9

Articolul 2 din această directivă prevede:

„În sensul prezentei directive:

[…]

[…]”

10

Potrivit articolului 4 alineatul (4) din directiva menționată:

„Faptul că solicitantul a fost deja persecutat, a suferit deja vătămări grave sau a făcut deja obiectul amenințării directe a unei astfel de persecuții sau a unor astfel de vătămări reprezintă un indiciu serios al temerilor fondate ale solicitantului de a fi persecutat sau al riscului real de a suferi vătămări grave, cu excepția cazului în care există motive întemeiate de a crede că respectiva persecuție sau respectivele vătămări grave nu se vor mai repeta.”

11

Articolul 6 din aceeași directivă prevede:

„Agenții de persecuție sau vătămări grave pot fi:

12

Articolul 15 din Directiva 2004/83 prevede:

„Vătămările grave sunt:

13

Potrivit articolului 16 din această directivă:

„(1)   Un resortisant al unei țări terțe sau un apatrid încetează să mai poată beneficia de protecție subsidiară atunci când circumstanțele care au justificat acordarea unei astfel de protecții încetează să existe sau au evoluat astfel încât protecția nu mai este necesară.

(2)   În sensul punerii în aplicare a alineatului (1), statele membre țin seama de schimbarea circumstanțelor, stabilind dacă aceasta este suficient de semnificativă și nu este provizorie pentru ca persoana eligibilă pentru protecție subsidiară să nu mai fie supusă unui risc real de a suferi vătămări grave.”

14

Articolul 18 din directiva menționată prevede:

„Statele membre acordă statutul conferit prin protecție subsidiară unui resortisant al unei țări terțe sau unui apatrid eligibil pentru protecție subsidiară în conformitate cu capitolele II și V.”

15

Articolul 5 din Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală (JO 2008, L 348, p. 98) are următorul cuprins:

„La punerea în aplicare a prezentei directive, statele membre acordă atenția cuvenită:

și respectă principiul nereturnării.”

16

MP este un resortisant srilankez sosit pe teritoriul Regatului Unit în luna ianuarie a anului 2005 și care a primit drept de ședere în acest stat în calitate de student până la 30 septembrie 2008.

17

La 5 ianuarie 2009, MP a formulat o cerere de azil în esență pentru motivul că fusese deținut și torturat de către forțele de securitate srilankeze ca urmare a apartenenței sale la organizația „Tigrii Eliberării din Tamil Eelam” și că, în cazul în care s‑ar întoarce în Sri Lanka, ar fi supus riscului de a suferi noi rele tratamente pentru același motiv.

18

Prin decizia din 23 februarie 2009, această cerere a fost respinsă de autoritatea națională competentă, întrucât aceasta din urmă nu a admis că MP mai prezenta interes pentru autoritățile srilankeze sau că era amenințat cu noi rele tratamente în cazul întoarcerii în țara sa.

19

MP a formulat o cale de atac împotriva acestei decizii la Upper Tribunal (Immigration and Asylum Chamber) [Tribunalul Superior (Camera pentru imigrație și azil), Regatul Unit]. Acesta din urmă dispunea de dovezi medicale că reclamantul prezenta sechele de tortură și că suferea de un sindrom de stres posttraumatic grav și de depresie severă, că avea tendințe suicidare pronunțate și că părea deosebit de determinat să își ia viața în cazul întoarcerii în Sri Lanka.

20

Deși a admis că reclamantul din litigiul principal resimțea o reală temere la ideea de a se întoarce în Sri Lanka, precum și dificultăți în a acorda încredere reprezentanților oficiali sau în a comunica cu aceștia, inclusiv în Regatul Unit, ca urmare a torturilor pe care le suferise, Upper Tribunal (Immigration and Asylum Chamber) [Tribunalul Superior (Camera pentru imigrație și azil)] a respins acțiunea formulată de MP în măsura în care se întemeia pe Convenția privind statutul refugiaților, semnată la Geneva la 28 iulie 1951 [Recueil des traités des Nations unies, vol. 189, p. 150, nr. 2545 (1954)], și pe Directiva 2004/83. Astfel, această instanță nu a admis că MP era în continuare susceptibil să prezinte interes pentru autoritățile srilankeze.

21

În schimb, instanța menționată a admis acțiunea formulată de MP în măsura în care se întemeia pe articolul 3 din CEDO. Ea a arătat în esență că, în cazul în care MP ar fi trimis în Sri Lanka, el ar fi încredințat serviciilor de sănătate din această țară, că numai 25 de psihiatri profesează pe întreg teritoriul statului Sri Lanka și că, deși există instituții specializate în domeniul sănătății mintale, rezultă dintr‑o notă a United Kingdom Border Agency (Agenția pentru Gestionarea Frontierelor din Regatul Unit) că fondurile dedicate sănătății mintale sunt, în realitate, alocate numai marilor instituții din cele mai mari orașe care sunt inaccesibile și nu oferă îngrijiri adecvate persoanelor afectate de boli mintale. În aceste condiții, instanța menționată a considerat că, deși MP ar putea în principiu să fie trimis în Sri Lanka, fără ca această trimitere să îl prejudicieze ca atare, el ar fi, odată ajuns acolo, în sarcina serviciilor de sănătate mintală srilankeze, astfel încât, ținând seama de gravitatea bolii sale mintale și având în vedere imposibilitatea de a avea acces la îngrijiri adecvate acesteia, o asemenea trimitere ar fi incompatibilă cu articolul 3 din CEDO.

22

Decizia Upper Tribunal (Immigration and Asylum Chamber) [Tribunalul Superior (Camera pentru imigrație și azil)] a fost confirmată printr‑o hotărâre a Court of Appeal (England & Wales) (Civil Division) [Curtea de Apel (Anglia și Țara Galilor) (Secția civilă), Regatul Unit]. Această din urmă instanță a considerat că Directiva 2004/83 nu avea ca finalitate să acopere cazurile, care intră sub incidența articolului 3 din CEDO, în care riscul privește sănătatea sau se referă mai curând la sinucidere decât la persecuție.

23

MP a declarat recurs împotriva acestei hotărâri la instanța de trimitere. Aceasta arată că dificultatea recursului menționat este de a stabili dacă MP poate beneficia de statutul conferit prin protecție subsidiară, prevăzut la articolele 2 și 15 din Directiva 2004/83.

24

MP susține că Upper Tribunal (Immigration and Asylum Chamber) [Tribunalul Superior (Camera pentru imigrație și azil)] și Court of Appeal (England & Wales) (Civil Division) [Curtea de Apel (Anglia și Țara Galilor) (Secția civilă)] au adoptat o interpretare prea restrictivă a domeniului de aplicare al Directivei 2004/83. Întrucât nu se poate considera că boala sa mintală a survenit în mod natural, din moment ce aceasta rezultă din tortura aplicată de către autoritățile srilankeze, el apreciază că ar fi trebuit să beneficieze de statutul conferit prin protecție subsidiară, având în vedere relele tratamente care i‑au fost aplicate în trecut de către aceste autorități și insuficiența infrastructurii medicale existente pentru îngrijirea sechelelor acestor rele tratamente. Ar fi lipsit de relevanță, în schimb, faptul că nu mai există riscul de repetare a relelor tratamente, care se află la originea stării sale actuale de sănătate.

25

Instanța de trimitere consideră că această chestiune nu a fost soluționată cu precizie nici de Curte, nici chiar în Hotărârea din 18 decembrie 2014, M'Bodj (C‑542/13, EU:C:2014:2452), nici de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

26

În aceste condiții, Supreme Court of the United Kingdom (Curtea Supremă a Regatului Unit) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 2 litera (e) coroborat cu articolul 15 litera (b) din Directiva 2004/83 acoperă riscul real ca solicitantul, în cazul în care ar fi trimis înapoi în țara sa de origine, să sufere vătămări grave fizice sau psihice, ca rezultat al unor acte de tortură sau al altor tratamente inumane sau degradante suferite de solicitant în trecut și de care țara sa de origine este responsabilă?”

27

În temeiul articolului 18 din Directiva 2004/83, statele membre acordă statutul conferit prin protecție subsidiară unui resortisant al unei țări terțe eligibil pentru o asemenea protecție.

28

În această privință, trebuie amintit că, în temeiul articolului 2 litera (e) din această directivă, un resortisant al unei țări terțe poate beneficia de protecție subsidiară numai dacă există motive serioase și întemeiate de a crede că, în cazul trimiterii în țara sa de origine, este supus unui risc real de a suferi una dintre cele trei tipuri de vătămări grave definite la articolul 15 din directiva menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2014, M’Bodj, C‑542/13, EU:C:2014:2452, punctul 30 și jurisprudența citată).

29

Printre vătămările grave definite la articolul 15 din Directiva 2004/83 figurează, la litera (b) a acestui articol, tortura sau tratamentele sau pedepsele inumane sau degradante aplicate unui solicitant în țara de origine.

30

În acest context, trebuie să se arate, în primul rând, că împrejurarea că persoana în cauză a fost, în trecut, victima unor acte de tortură săvârșite de către autoritățile din țara sa de origine nu permite să se justifice, în sine, recunoașterea beneficiului protecției subsidiare într‑un moment în care nu mai există un risc real ca astfel de acte de tortură să se repete în cazul trimiterii în țara respectivă.

31

Astfel, în conformitate cu articolul 2 litera (e) din Directiva 2004/83, regimul de protecție subsidiară urmărește protejarea individului împotriva unui risc real de a suferi vătămări grave în cazul trimiterii în țara sa de origine, ceea ce presupune că există motive serioase și întemeiate de a crede că persoana în cauză, în cazul în care ar fi trimisă în țara respectivă, ar fi supusă unui asemenea risc.

32

Această interpretare este confirmată de economia generală a Directivei 2004/83.

33

Astfel, deși, în temeiul articolului 4 alineatul (4) din Directiva 2004/83, existența unor vătămări grave anterioare reprezintă un indiciu serios al riscului real ca solicitantul să sufere din nou vătămări grave, aceeași dispoziție precizează totuși că nu aceasta este situația atunci când există motive întemeiate de a crede că vătămările grave suferite în trecut nu se vor mai repeta sau nu vor continua.

34

În plus, potrivit articolului 16 din această directivă, protecția subsidiară încetează atunci când circumstanțele care au justificat acordarea acestei protecții încetează să existe sau au evoluat astfel încât această protecție nu mai este necesară.

35

Trebuie să se arate totuși, în al doilea rând, că cererea de decizie preliminară privește, potrivit informațiilor care figurează în dosarul prezentat Curții, un resortisant al unei țări terțe care nu numai că a fost, în trecut, victima unor acte de tortură din partea autorităților din țara sa de origine, dar, în plus, chiar dacă nu mai riscă să fie supus din nou unor asemenea acte în cazul trimiterii în respectiva țară, suferă încă de grave sechele psihologice, ca urmare a acestor acte de tortură anterioare, care, potrivit unor constatări medicale corespunzător fundamentate, s‑ar agrava în mod substanțial, cu riscul serios ca acest resortisant să se sinucidă, în cazul în care ar fi trimis înapoi.

36

În această privință, este necesar să se arate că articolul 15 litera (b) din Directiva 2004/83 trebuie să fie interpretat și aplicat cu respectarea drepturilor garantate la articolul 4 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), care exprimă una dintre valorile fundamentale ale Uniunii și ale statelor sale membre și are un caracter absolut în condițiile în care această valoare este strâns legată de respectarea demnității umane prevăzute la articolul 1 din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru, C‑404/15 și C‑659/15 PPU, EU:C:2016:198, punctele 85-87, precum și Hotărârea din 16 februarie 2017, C. K. și alții, C‑578/16 PPU, EU:C:2017:127, punctul 59).

37

Pe de altă parte, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 52 alineatul (3) din cartă, în condițiile în care drepturile garantate la articolul 4 din aceasta corespund celor garantate la articolul 3 din CEDO, înțelesul și întinderea drepturilor menționate sunt aceleași ca și cele prevăzute de respectivul articol 3 din CEDO.

38

Or, din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la articolul 3 din CEDO reiese că suferința cauzată de o boală care survine în mod natural, indiferent dacă este fizică sau mintală, poate intra sub incidența acestui articol dacă este exacerbată sau riscă să fie exacerbată de un tratament, indiferent dacă acesta rezultă din condițiile de detenție, dintr‑o expulzare sau din alte măsuri, pentru care autoritățile pot fi făcute răspunzătoare, iar aceasta cu condiția ca suferințele rezultate de aici să atingă nivelul minim de gravitate cerut de acest articol (a se vedea în acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 13 decembrie 2016, Paposhvili împotriva Belgiei, CE:ECHR:2016:1213JUD004173810, § 174 și 175, Hotărârea din 16 februarie 2017, C. K. și alții, C‑578/16 PPU, EU:C:2017:127, punctul 68).

39

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, același prag de gravitate trebuie atins pentru ca articolul 3 din CEDO să poată împiedica expulzarea unei persoane a cărei boală nu a survenit în mod natural, în cazul în care lipsa de îngrijiri cu care s‑ar confrunta această persoană, odată expulzată, nu rezultă din acte sau din omisiuni intenționate ale statului către care ea este trimisă (a se vedea în acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 29 ianuarie 2013, S. H. H. împotriva Regatului Unit, CE:ECHR:2013:0129JUD 006036710, § 89).

40

În ceea ce privește, mai precis, pragul de gravitate necesar pentru a determina o încălcare a articolului 3 din CEDO, din jurisprudența cea mai recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului rezultă că această dispoziție se opune îndepărtării unei persoane grav bolnave în privința căreia există un risc de deces iminent sau în privința căreia există motive serioase de a crede că, chiar dacă nu este supusă unui risc iminent de a muri, s‑ar confrunta, ca urmare a lipsei de tratamente adecvate în țara de destinație sau a lipsei accesului la acestea, cu un risc real de a fi expusă unei degradări grave, rapide și ireversibile a stării sale de sănătate care provoacă suferințe intense sau o reducere semnificativă a speranței sale de viață (a se vedea în acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 13 decembrie 2016, Paposhvili împotriva Belgiei, CE:ECHR:2016:1213JUD004173810, § 178 și 183).

41

Din aceeași perspectivă, articolul 4 din cartă trebuie interpretat în sensul că îndepărtarea unui resortisant al unei țări terțe care prezintă o afecțiune mintală sau fizică deosebit de gravă constituie un tratament inuman și degradant, în sensul acestui articol, dacă această îndepărtare creează riscul real și dovedit al unei deteriorări semnificative și iremediabile a stării sale de sănătate (a se vedea prin analogie Hotărârea din 16 februarie 2017, C. K. și alții, C‑578/16 PPU, EU:C:2017:127, punctul 74). Aceeași concluzie poate fi trasă în temeiul articolului 19 alineatul (2) din cartă, potrivit căruia nimeni nu poate fi strămutat către un stat unde există un risc serios de a fi supus unor tratamente inumane sau degradante.

42

Curtea a statuat în această privință, în special atunci când este vorba despre o afecțiune gravă de ordin psihiatric, că trebuie să se aibă în vedere nu numai consecințele transportului fizic al persoanei în cauză dintr‑un stat membru într‑o țară terță, ci și ansamblul consecințelor semnificative și iremediabile care ar rezulta din îndepărtare (a se vedea prin analogie Hotărârea din 16 februarie 2017, C. K. și alții, C‑578/16 PPU, EU:C:2017:127, punctul 76). La aceasta este necesar să se adauge, având în vedere importanța fundamentală a interzicerii torturii și a tratamentelor inumane sau degradante, prevăzută la articolul 4 din cartă, că trebuie să se acorde o atenție specială vulnerabilității deosebite a persoanelor ale căror suferințe psihologice, susceptibile să fie exacerbate în cazul îndepărtării, au fost cauzate de torturi sau de tratamente inumane sau degradante suferite în țara lor de origine.

43

Rezultă că articolul 4 și articolul 19 alineatul (2) din cartă, astfel cum sunt interpretate în lumina articolului 3 din CEDO, se opun ca un stat membru să expulzeze un resortisant al unei țări terțe atunci când această expulzare ar conduce în esență la exacerbarea în mod semnificativ și iremediabil a tulburărilor mintale de care suferă acesta, în special atunci când, precum în speță, această agravare ar pune în pericol însăși supraviețuirea sa.

44

De altfel, Curtea a statuat deja că, în asemenea cazuri excepționale, îndepărtarea unui resortisant al unei țări terțe afectat de o boală gravă către o țară în care nu există tratamentele adecvate ar putea constitui o încălcare a principiului nereturnării și, prin urmare, o nerespectare a articolului 5 din Directiva 2008/115 interpretat în lumina articolului 19 din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2014, Abdida, C‑562/13, EU:C:2014:2453, punctul 48).

45

Acestea fiind spuse, din cererea de decizie preliminară reiese că instanțele naționale au statuat că articolul 3 din CEDO se opunea ca MP să fie trimis din Regatul Unit în Sri Lanka. Prezenta cauză nu se referă, așadar, la protecția împotriva îndepărtării care rezultă, în temeiul articolului 3 din CEDO, din interdicția de a expune o persoană la tratamente inumane sau degradante, ci la chestiunea distinctă dacă statul membru gazdă este obligat să acorde statutul conferit prin protecție subsidiară în temeiul Directivei 2004/83 resortisantului unei țări terțe care a fost torturat de către autoritățile din țara sa de origine și ale cărui grave sechele psihologice s‑ar putea agrava în mod substanțial, cu riscul serios ca acesta să se sinucidă în cazul trimiterii în țara menționată.

46

Este de asemenea adevărat că Curtea a statuat deja că împrejurarea că articolul 3 din CEDO, după cum s‑a arătat la punctele 39-41 din prezenta hotărâre, se opune, în cazuri cu totul excepționale, îndepărtării unui resortisant al unei țări terțe afectat de o boală gravă către o țară în care nu există tratamentele adecvate nu implică faptul că acestuia trebuie să i se autorizeze șederea într‑un stat membru în temeiul protecției subsidiare în temeiul Directivei 2004/83 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2014, M'Bodj, C‑542/13, EU:C:2014:2452, punctul 40).

47

Trebuie totuși să se arate că, spre deosebire de cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 18 decembrie 2014, M'Bodj (C‑542/13, EU:C:2014:2452), care privea un resortisant al unei țări terțe care fusese victima unei agresiuni în statul membru de ședere, prezenta cauză se referă la un resortisant al unei țări terțe care a fost victima unor acte de tortură din partea autorităților din țara de origine și care, potrivit unor constatări medicale corespunzător fundamentate, continuă să sufere, ca urmare a acestor acte, de sechele posttraumatice care sunt susceptibile să se agraveze în mod semnificativ și iremediabil, ajungând până la a‑i pune în pericol chiar viața în cazul trimiterii în țara respectivă.

48

În aceste condiții, cauza stării actuale de sănătate a resortisantului unei țări terțe într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, și anume actele de tortură aplicate în trecut de către autoritățile din țara sa de origine, la fel ca agravarea substanțială a tulburărilor sale psihiatrice în cazul trimiterii în această țară de origine, care ar fi cauzată de traumatismul psihologic pe care continuă să îl sufere ca urmare a acestor acte de tortură, sunt elemente relevante pentru interpretarea articolului 15 litera (b) din Directiva 2004/83.

49

Cu toate acestea, o astfel de agravare substanțială nu poate fi considerată, ca atare, un tratament inuman sau degradant aplicat respectivului resortisant în țara sa de origine, în sensul articolului 15 litera (b) din directiva menționată.

50

În această privință, trebuie să se examineze, după cum invită decizia de trimitere, incidența pe care o poate avea lipsa, în țara de origine a persoanei în cauză, a unei infrastructuri de îngrijiri adaptate tratamentului sechelelor fizice sau mintale rezultate din actele de tortură săvârșite de către autoritățile din țara respectivă.

51

Este necesar, în această privință, să se amintească faptul că Curtea a statuat deja că vătămările grave prevăzute la articolul 15 litera (b) din Directiva 2004/83 nu pot rezulta pur și simplu din lipsurile generale ale sistemului de sănătate din țara de origine. Riscul de deteriorare a stării de sănătate a unui resortisant al unei țări terțe afectat de o boală gravă, care rezultă din inexistența unor tratamente adecvate în țara sa de origine, fără să fie în cauză o lipsire cu intenție de îngrijiri a acestui resortisant, nu poate fi suficient pentru a justifica acordarea beneficiului protecției subsidiare acestuia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2014, M'Bodj, C‑542/13, EU:C:2014:2452, punctele 35 și 36).

52

Pentru a stabili dacă resortisantul unei țări terțe care a fost torturat în trecut de către autoritățile din țara sa de origine este supus, în cazul trimiterii în această țară, unui risc real de lipsire cu intenție de îngrijiri adaptate tratamentului sechelelor fizice sau mintale ale actelor de tortură săvârșite de către aceste autorități, trebuie, având în vedere cele precizate la punctul 50 din prezenta hotărâre și în considerentul (25) al Directivei 2004/83, potrivit căruia criteriile pentru acordarea protecției subsidiare sunt definite pe baza instrumentelor internaționale privind drepturile omului, să se țină seama de articolul 14 din Convenția împotriva torturii.

53

Potrivit acestei dispoziții, statele părți la această convenție au obligația de a garanta, în sistemul lor juridic, victimei unui act de tortură dreptul de a obține reparație, inclusiv mijloacele necesare pentru readaptarea sa cât mai completă posibil.

54

În această privință, trebuie totuși să se arate că mecanismele puse în aplicare de Directiva 2004/83 urmăresc scopuri diferite și instituie mecanisme de protecție clar distincte de cele ale Convenției împotriva torturii (a se vedea prin analogie Hotărârea din 30 ianuarie 2014, Diakité, C‑285/12, EU:C:2014:39, punctul 24).

55

Astfel, după cum reiese din al șaselea considerent și din articolul 2 din aceasta, obiectivul principal al Convenției împotriva torturii este de a spori eficacitatea luptei împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante în lumea întreagă, împiedicând săvârșirea acestora. În schimb, obiectivul principal al Directivei 2004/83, astfel cum este enunțat în considerentul (6) al acesteia, este, pe de o parte, să se asigure că toate statele membre pun în aplicare criterii comune de identificare a persoanelor care au o nevoie reală de protecție internațională și, pe de altă parte, să asigure un nivel minim de beneficii respectivelor persoane în toate statele membre. În ceea ce privește, mai precis, beneficiarii protecției subsidiare, această directivă urmărește să ofere o protecție pe teritoriul statelor membre analogă celei care este recunoscută refugiaților prin Convenția privind statutul refugiaților, semnată la Geneva la 28 iulie 1951 [Recueil des traités des Nations unies, vol. 189, p. 150, nr. 2545 (1954)], unor persoane care, fără a putea fi considerate refugiați, ar risca printre altele să sufere acte de tortură sau tratamente inumane sau degradante în cazul în care ar fi trimise în țara lor de origine.

56

Prin urmare, posibilitatea ca un resortisant al unei țări terțe care se află într‑o situație precum cea a lui MP să beneficieze de regimul de protecție subsidiară nu poate rezulta din orice încălcare a articolului 14 din Convenția împotriva torturii de către statul de origine a resortisantului menționat, în caz contrar nefiind respectate domeniile proprii fiecăruia dintre aceste două regimuri.

57

În consecință, este de competența instanței de trimitere să verifice, în lumina tuturor informațiilor actuale și relevante, în special a rapoartelor organizațiilor internaționale și ale organizațiilor neguvernamentale pentru protecția drepturilor omului, dacă în speță MP este susceptibil să fie expus, în cazul trimiterii în țara sa de origine, unui risc de lipsire cu intenție de îngrijiri adaptate tratamentului sechelelor fizice sau mintale ale actelor de tortură săvârșite de către autoritățile din țara menționată. Ar fi printre altele așa dacă, în împrejurări în care, precum în cauza principală, resortisantul unei țări terțe riscă să se sinucidă ca urmare a traumatismului care decurge din actele de tortură la care a fost supus de către autoritățile din țara sa de origine, ar fi evident că respectivele autorități, în pofida obligației rezultate din articolul 14 din Convenția împotriva torturii, nu sunt dispuse să asigure readaptarea acestuia. Un asemenea risc ar putea să existe de asemenea dacă s‑ar constata că autoritățile menționate adoptă un comportament discriminatoriu în ceea ce privește accesul la îngrijiri medicale, care are ca efect să facă mai dificil pentru anumite grupuri etnice sau pentru anumite categorii de persoane, din care ar face parte MP, accesul la îngrijiri adaptate tratamentului sechelelor fizice sau mintale ale actelor de tortură săvârșite de către aceste autorități.

58

Din ceea ce precedă rezultă că articolul 2 litera (e) și articolul 15 litera (b) din Directiva 2004/83, citite în lumina articolului 4 din cartă, trebuie interpretate în sensul că este eligibil pentru statutul conferit prin protecție subsidiară resortisantul unei țări terțe care a fost torturat în trecut de către autoritățile din țara sa de origine și care nu mai este expus unui risc de tortură în cazul trimiterii în această țară, însă a cărui stare de sănătate fizică și psihologică ar putea, într‑un asemenea caz, să se deterioreze grav, cu riscul serios ca acest resortisant să se sinucidă ca urmare a unui traumatism care rezultă din actele de tortură cărora le‑a fost victimă, dacă există un risc real ca resortisantul menționat să fie lipsit cu intenție, în țara respectivă, de îngrijiri adaptate tratamentului sechelelor fizice sau mintale ale acestor acte de tortură, aspect a cărui verificare este de competența instanței naționale.

59

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

Articolul 2 litera (e) și articolul 15 litera (b) din Directiva 2004/83/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind standardele minime referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecție internațională și referitoare la conținutul protecției acordate, citite în lumina articolului 4 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretate în sensul că este eligibil pentru statutul conferit prin protecție subsidiară resortisantul unei țări terțe care a fost torturat în trecut de către autoritățile din țara sa de origine și care nu mai este expus unui risc de tortură în cazul trimiterii în această țară, însă a cărui stare de sănătate fizică și psihologică ar putea, într‑un asemenea caz, să se deterioreze grav, cu riscul ca acest resortisant să se sinucidă ca urmare a unui traumatism care rezultă din actele de tortură cărora le‑a fost victimă, dacă există un risc real ca resortisantul menționat să fie lipsit cu intenție, în țara respectivă, de îngrijiri adaptate tratamentului sechelelor fizice sau mintale ale acestor acte de tortură, aspect a cărui verificare este de competența instanței naționale.