–

pentru Corporis sp. z o.o., de P. Nowosielski și de P. Mazgaj, radcowie prawni;

–

pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;

–

pentru Comisia Europeană, de H. Tserepa‑Lacombe, de M. Heller și de S. L. Kalėda, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Directivei 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare (Solvabilitate II) (JO 2009, L 335, p. 1), precum și a Regulamentului (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială („notificarea sau comunicarea actelor”) și abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului (JO 2007, L 324, p. 79).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Corporis sp. z o.o., o societate de asigurări cu sediul în Polonia, pe de o parte, și Gefion Insurance A/S, o societate de asigurări cu sediul în Danemarca, pe de altă parte, în legătură cu despăgubirea pentru prejudiciile cauzate de un accident de circulație.

3

Considerentele (76), (105) și (127) ale Directivei 2009/138 enunță:

[…]

[…]

4

Potrivit articolului 147 din această directivă:

„Orice întreprindere de asigurare care intenționează să desfășoare activități pentru prima oară într‑unul sau mai multe state membre pe baza libertății de a presta servicii notifică în prealabil autoritățile de supraveghere din statul membru de origine, indicând natura riscurilor sau a angajamentelor pe care își propune să le acopere.”

5

Articolul 148 din directiva menționată prevede:

„(1)   În termen de o lună de la notificarea prevăzută la articolul 147, autoritățile de supraveghere din statul membru de origine comunică următoarele statului membru sau statelor membre pe teritoriul cărora o întreprindere de asigurare intenționează să desfășoare activități în baza libertății de a presta servicii:

[…]

În același timp, autoritățile de supraveghere din statul membru de origine informează întreprinderea de asigurare în cauză cu privire la respectiva notificare.

(2)   Statele membre pe teritoriul cărora o întreprindere de asigurare generală intenționează să acopere, în baza libertății de a presta servicii, riscurile din clasa 10 din anexa I partea A, exclusiv răspunderea transportatorului [a se citi „cu excepția răspunderii transportatorului”], poate [a se citi „pot”] solicita întreprinderii de asigurare [generală] să transmită următoarele:

[…]”

6

Articolul 151 din aceeași directivă, intitulat „Nediscriminarea persoanelor care solicită daune”, care figurează în titlul I capitolul VIII secțiunea I subsecțiunea 2 din aceasta, intitulată „Răspunderea civilă auto”, are următorul cuprins:

„Statul membru gazdă solicită întreprinderii de asigurare generală să se asigure că persoanele care solicită daune în urma unor evenimente care survin pe teritoriul său nu sunt puse într‑o situație mai puțin favorabilă ca rezultat al faptului că întreprinderea acoperă un risc clasificat în clasa 10 din anexa I partea A, cu excepția răspunderii transportatorului, în regim de prestări servicii și nu prin intermediul unei unități situate în statul membru în cauză.”

7

Articolul 152 din Directiva 2009/138, intitulat „Reprezentant”, prevede:

„(1)   În scopurile menționate la articolul 151, statul membru gazdă solicită întreprinderii de asigurare generală să desemneze un reprezentant cu reședința sau stabilit pe teritoriul său care va colecta toate informațiile necesare privind dosarele de daune și va dispune de suficiente competențe pentru a reprezenta întreprinderea în relația cu persoanele care au suferit un prejudiciu și care ar putea solicita daune, inclusiv pentru plata acestora, și pentru a reprezenta sau, dacă este necesar, pentru a face să fie reprezentată întreprinderea, în ceea ce privește aceste daune, în fața instanțelor și autorităților acestui stat membru.

De asemenea, reprezentantul respectiv poate fi, la rândul său, solicitat să reprezinte întreprinderea de asigurare generală în fața autorităților de supraveghere ale statului membru gazdă, cu privire la controlul existenței și valabilității poliței de asigurare de răspundere civilă auto.

(2)   Statul membru gazdă nu poate solicita reprezentantului să întreprindă, în numele întreprinderii de asigurare generală care l‑a desemnat, alte activități decât cele care sunt prevăzute la alineatul (1).

[…]”

8

Potrivit considerentului (8) al Regulamentului nr. 1393/2007:

„Prezentul regulament nu ar trebui să se aplice în cazul notificării sau al comunicării unui act către reprezentantul autorizat al unei părți în statul membru în care se desfășoară procedura, indiferent de locul de reședință al acelei părți.”

9

Articolul 1 alineatul (1) din acest regulament prevede:

„Prezentul regulament se aplică în materie civilă [și] comercială în cazul în care un act judiciar sau extrajudiciar trebuie să fie transmis dintr‑un stat membru în altul pentru a fi notificat sau comunicat. […]”

10

Articolul 133 alineatul 2 din ustawa Kodeks postępowania cywilnego (Legea privind Codul de procedură civilă) din 17 noiembrie 1964 (Dz. U. din 2018, poziția 1360) prevede:

„Actele de procedură și deciziile adresate persoanelor juridice, precum și organizațiilor care nu au personalitate juridică se comunică unui organ autorizat să le reprezinte în judecată sau se înmânează angajatului autorizat să primească actele de procedură.”

11

Articolul 177 alineatul 1 punctul 6 din această lege prevede:

„Instanța poate suspenda procedura din oficiu dacă nu este posibilă continuarea acesteia din cauza lipsei adresei sau a adresei incorecte a reclamantului sau din cauza neprezentării de către reclamant, într‑un termen stabilit, a adresei pârâtului sau a datelor care să permită instanței determinarea numerelor prevăzute la articolul 208 […], sau din cauza faptului că reclamantul nu se conformează altor dispoziții ale instanței.”

12

Articolul 182 alineatul 1 prima teză din legea menționată are următorul cuprins:

„Instanța închide procedura suspendată la cererea conformă a părților sau la cererea moștenitorilor, precum și pentru motivele prevăzute la articolul 177 alineatul 1 punctele 5 și 6, dacă cererea de redeschidere a procedurii nu a fost depusă în termen de un an de la decizia de suspendare.”

13

Articolul 208 alineatul 1 litera b) din ustawa o działalności ubezpieczeniowej i reasekuracyjnej (Legea privind activitățile de asigurare și de reasigurare) din 11 septembrie 2015 (Dz. U. din 2018, poziția 999), care transpune în dreptul polonez articolul 152 din Directiva 2009/138, prevede:

„O întreprindere de asigurare străină cu sediul într‑un stat membru […] altul decât Republica Polonă, care, pe baza liberei prestări a serviciilor și prin alte mijloace decât înființarea unei sucursale, intenționează să exercite pe teritoriul Republicii Polone activitatea de asigurare în domeniul asigurărilor menționate în grupa 10 din partea a II‑a din anexa la prezenta lege, cu excepția răspunderii civile a întreprinderilor de transport, transmite autorității de supraveghere prin intermediul autorității publice de la sediul său:

14

Din decizia de trimitere reiese că Corporis este o societate de asigurări stabilită în Polonia care s‑a subrogat în drepturile la despăgubire ale proprietarului unui vehicul asigurat în Polonia, implicat într‑un accident de circulație. Gefion Insurance este o societate de asigurări care este stabilită în Danemarca și care acoperă riscurile celeilalte persoane implicate în acest accident.

15

Gefion Insurance a desemnat Crawford Polska sp. z o.o., cu sediul în Polonia, ca întreprindere cu competența de a o reprezenta în relația cu persoanele care au suferit un prejudiciu în Polonia, în temeiul articolului 152 din Directiva 2009/138. În această calitate, Crawford Polska, însărcinată cu soluționarea daunelor în numele Gefion Insurance, a admis cererea de despăgubire principală formulată de Corporis cu privire la accidentul în cauză.

16

În plus, Corporis solicită în fața Sąd Rejonowy Poznań – Stare Miasto (Tribunalul Districtual din Poznań – Stare Miasto) plata sumei de 157,41 zloți polonezi (PLN) (aproximativ 30 de euro), majorată cu dobânzi, precum și a cheltuielilor de judecată.

17

Această instanță, pronunțându‑se în primă instanță, a dispus notificarea actului de sesizare a instanței către Gefion Insurance, în temeiul dispozițiilor Regulamentului nr. 1393/2007. Această societate a refuzat să confirme primirea lui pentru motivul că acest act era redactat în limba polonă.

18

În aceste condiții, prin decizia din 20 iulie 2018, Sąd Rejonowy Poznań – Stare Miasto (Tribunalul Districtual din Poznań – Stare Miasto) a solicitat Corporis să plătească un avans de 5000 PLN (aproximativ 1150 de euro) pentru a acoperi cheltuielile de traducere în limba daneză a documentelor destinate Gefion Insurance, sub sancțiunea suspendării procedurii.

19

Corporis a refuzat să plătească acest avans, arătând că Gefion Insurance era reprezentată de o societate stabilită în Polonia, și anume Crawford Polska, care era însărcinată să asigure reprezentarea Gefion Insurance în limba polonă în fața instanței naționale sesizate. Din acest motiv, nimic nu ar justifica cererea de plată a unui avans pentru traducerea în limba daneză a actului de sesizare a instanței menționat.

20

Prin decizia din 13 septembrie 2018, Sąd Rejonowy Poznań – Stare Miasto (Tribunalul Districtual din Poznań – Stare Miasto) a suspendat procedura pentru motivul că aceasta nu putea fi continuată, întrucât Corporis nu plătise avansul referitor la cheltuielile de traducere a documentelor destinate Gefion Insurance.

21

Corporis a formulat o cale de atac împotriva acestei decizii la Sąd Okręgowy w Poznaniu (Tribunalul Regional din Poznań, Polonia), invocând printre altele încălcarea articolului 208 alineatul 1 din Legea privind activitățile de asigurare și de reasigurare, care transpune articolul 152 din Directiva 2009/138.

22

Potrivit acestei instanțe, există îndoieli cu privire la aspectul dacă Sąd Rejonowy Poznań – Stare Miasto (Tribunalul Districtual din Poznań – Stare Miasto) a aplicat în mod corect dispozițiile Regulamentului nr. 1393/2007 dispunând notificarea actului de sesizare a instanței către societatea de asigurări stabilită în Danemarca, iar nu reprezentantului acesteia, stabilit în Polonia, însărcinat cu soluționarea daunelor, în sensul dispozițiilor articolului 151 coroborate cu cele ale articolului 152 alineatele (1) și (2) din Directiva 2009/138.

23

În acest context, Sąd Okręgowy w Poznaniu (Tribunalul Regional din Poznan) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 152 alineatele (1) și (2) din Directiva 2009/138[…], coroborat cu articolul 151 din această directivă și cu considerentul (8) al Regulamentului nr. 1393/2007, trebuie interpretat în sensul că reprezentarea unei întreprinderi de asigurare generală de către un reprezentant desemnat include primirea actului de sesizare a instanței în materie de despăgubire pentru un accident de circulație?”

24

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 152 alineatul (1) din Directiva 2009/138, coroborat cu articolul 151 din aceasta și cu considerentul (8) al Regulamentului nr. 1393/2007, trebuie interpretat în sensul că desemnarea de către o întreprindere de asigurare generală a unui reprezentant în statul membru gazdă include și abilitarea acestui reprezentant de a primi un act de sesizare a instanței în materie de despăgubire pentru un accident de circulație.

25

În speță, îndoielile exprimate de instanța de trimitere privesc în special aspectul dacă, în temeiul dispozițiilor Regulamentului nr. 1393/2007, instanța de prim grad a dispus în mod corect ca o societate de asigurări stabilită în Polonia să notifice un act de sesizare a instanței unei societăți de asigurări stabilite în Danemarca sau dacă acest act ar fi trebuit să fie notificat întreprinderii desemnate de aceasta din urmă, în temeiul articolului 152 din Directiva 2009/138, care are din acest motiv competența de a o reprezenta în relația cu persoanele care au suferit un prejudiciu, precum și în fața instanțelor din acest stat membru.

26

Pentru a răspunde la întrebarea adresată, este necesar, cu titlu introductiv, să se verifice dacă Regulamentul nr. 1393/2007 este aplicabil în speță.

27

În această privință, trebuie amintit că, potrivit articolului 1 alineatul (1), acest regulament se aplică în materie civilă sau comercială în cazul în care un act judiciar sau extrajudiciar trebuie să fie transmis dintr‑un stat membru în altul pentru a fi notificat sau comunicat.

28

Cu toate acestea, considerentul (8) al regulamentului menționat arată în mod expres că acesta din urmă nu ar trebui să se aplice în cazul notificării sau al comunicării unui act către reprezentantul autorizat al unei părți în statul membru în care se desfășoară procedura, indiferent de locul de reședință a acelei părți.

29

Potrivit jurisprudenței Curții în materie, reiese dintr‑o interpretare sistematică a Regulamentului nr. 1393/2007 că acesta prevede doar două împrejurări în care notificarea și comunicarea unui act judiciar între statele membre nu intră în domeniul său de aplicare, și anume, pe de o parte, atunci când domiciliul sau reședința obișnuită a destinatarului este necunoscută și, pe de altă parte, atunci când acesta din urmă a numit un reprezentant autorizat în statul membru în care se desfășoară procedura jurisdicțională. În schimb, în celelalte ipoteze, din moment ce destinatarul unui act judiciar are reședința în alt stat membru, notificarea sau comunicarea acestui act intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1393/2007 și trebuie să fie efectuată, prin urmare, astfel cum prevede articolul 1 alineatul (1) din acest regulament, prin mijloace instituite în acest scop de însuși regulamentul menționat (Hotărârea din 19 decembrie 2012, Alder, C‑325/11, EU:C:2012:824, punctele 24 și 25, precum și Hotărârea din 16 septembrie 2015, Alpha Bank Cyprus, C‑519/13, EU:C:2015:603, punctele 68 și 69).

30

Or, este cert că Gefion Insurance, destinatara actului judiciar care i‑a fost adresat de Corporis, a desemnat Crawford Polska drept entitate care are competența de a o reprezenta în relația cu persoanele care au suferit un prejudiciu în Polonia, precum și în fața instanțelor din acest stat membru, în temeiul articolului 152 din Directiva 2009/138.

31

Rezultă că, ținând seama de jurisprudența citată la punctul 29 din prezenta hotărâre, Regulamentul nr. 1393/2007 nu este aplicabil în speță.

32

În aceste condiții, trebuie amintit că, după cum enunță considerentul (76) al Directivei 2009/138, având în vedere mobilitatea crescândă a cetățenilor Uniunii, asigurarea de răspundere civilă auto este din ce în ce mai mult oferită pe o bază transfrontalieră.

33

Astfel, sistemul instituit prin această directivă permite în special unei întreprinderi de asigurare stabilite într‑un stat membru să își desfășoare activitățile în alt stat membru prin intermediul unei sucursale sau în temeiul liberei prestări a serviciilor.

34

În ceea ce privește această a doua posibilitate, pe care Gefion Insurance a utilizat‑o pentru a‑și oferi serviciile în Polonia, ea se caracterizează prin faptul că nu este necesar să se înființeze o entitate juridică în statul membru gazdă pentru a desfășura în acel stat asemenea activități. În acest scop, este suficient, conform articolului 147 din Directiva 2009/138, în special ca întreprinderea de asigurare care intenționează să desfășoare activități pentru prima oară în statul membru gazdă pe baza liberei prestări a serviciilor să notifice autoritățile de supraveghere din statul membru de origine cu privire la intenția sa, indicând natura riscurilor sau a angajamentelor pe care își propune să le acopere, și ca aceste autorități să transmită autorităților din statul membru gazdă, în conformitate cu articolul 148 din această directivă, informațiile cerute de această dispoziție referitoare la întreprinderea de asigurare în cauză.

35

Cu toate acestea, ținând seama de dificultatea de a introduce acțiuni împotriva unei întreprinderi de asigurare care desfășoară activități transfrontaliere în temeiul liberei prestări a serviciilor, articolul 151 din Directiva 2009/138 impune ca statul membru gazdă să solicite întreprinderii de asigurare generală în cauză să se asigure că persoanele care solicită daune în urma unor evenimente care survin pe teritoriul acestui stat membru nu sunt puse într‑o situație mai puțin favorabilă ca rezultat al faptului că întreprinderea respectivă acoperă un risc în regim de prestări servicii și nu prin intermediul unei unități situate în statul membru în cauză.

36

În acest scop, în conformitate cu articolul 152 alineatul (1) primul paragraf din această directivă, statul membru gazdă trebuie să solicite întreprinderii de asigurare generală în cauză să desemneze un reprezentant cu reședința sau stabilit pe teritoriul său care dispune de suficiente competențe pentru a reprezenta această întreprindere atât în relația cu persoanele care au suferit un prejudiciu și care ar putea, ca urmare a acestui fapt, să solicite daune, cât și în cadrul procedurilor judiciare inițiate eventual de aceste persoane în fața instanțelor și a autorităților acestui stat membru.

37

În măsura în care această dispoziție nu precizează întinderea exactă a competențelor încredințate în acest scop reprezentantului întreprinderii de asigurare și în special dacă competența de reprezentare include posibilitatea reprezentantului respectiv de a primi notificările și comunicările de acte judiciare, este necesar, conform unei jurisprudențe constante, să se țină seama de contextul dispoziției menționate, precum și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 ianuarie 2017, Vilkas, C‑640/15, EU:C:2017:39, punctul 30 și jurisprudența citată).

38

În această privință, trebuie amintit că Directiva 2009/138 urmărește în special să garanteze, potrivit considerentului (105) al acesteia, un tratament egal tuturor deținătorilor de polițe de asigurare și beneficiarilor unui contract de asigurare, indiferent de naționalitatea sau de locul lor de reședință.

39

În acest context, articolul 152 alineatul (1) din această directivă coroborat cu articolul 151 din aceasta urmărește obiectivul de a permite o despăgubire eficace a victimelor accidentelor de circulație cauzate de autovehicule care au reședința într‑un stat membru în care o întreprindere de asigurare generală își furnizează serviciile, iar aceasta chiar dacă nu dispune de un sediu în acel stat.

40

Astfel, obligația acestei întreprinderi de a desemna un reprezentant în statul membru gazdă, prevăzută la articolul 152 alineatul (1) menționat, implică faptul că un asemenea reprezentant dispune de competența, pe de o parte, de a colecta toate informațiile necesare privind dosarele de despăgubire și, pe de altă parte, de a reprezenta întreprinderea menționată nu numai în relația cu persoanele care au suferit un prejudiciu și care ar putea solicita daune, ci și în toate procedurile judiciare referitoare la aceste daune desfășurate în fața instanțelor din statul membru gazdă.

41

Astfel, funcția unui asemenea reprezentant constă în a facilita demersurile întreprinse de victimele accidentelor și în special în a le permite să își introducă reclamația în propria limbă, și anume cea a statului membru gazdă. Prin urmare, ar fi contrar obiectivului urmărit prin articolul 152 alineatul (1) din Directiva 2009/138 ca aceste victime să fie private, odată ce au efectuat demersurile prealabile direct în fața acestui reprezentant și în condițiile în care pot iniția o acțiune directă împotriva asigurătorului în cauză, de posibilitatea de a notifica actele judiciare acestui reprezentant în vederea exercitării acțiunii în despăgubire la instanțele naționale menționate (a se vedea prin analogie Hotărârea din 10 octombrie 2013, Spedition Welter, C‑306/12, EU:C:2013:650, punctul 24).

42

În aceste condiții, este necesar să se considere că faptul de a exclude din ansamblul competențelor de care trebuie să dispună reprezentantul întreprinderii de asigurare generală în cauză însărcinat cu soluționarea daunelor abilitarea acestuia din urmă de a primi notificările actelor de sesizare a instanței în materie de despăgubire pentru un accident de circulație ar fi contrar obiectivului de a asigura o despăgubire eficace a victimelor accidentelor de circulație cauzate de autovehicule.

43

În plus, o astfel de excludere ar fi contrară obiectivului prevăzut la articolul 151 din Directiva 2009/138 de a preveni orice discriminare împotriva persoanelor care solicită daune. Astfel, dacă asemenea persoane, după ce au negociat cu reprezentantul întreprinderii de asigurare generală în cauză și după ce au verificat cu acesta din urmă posibilitatea de a solicita o despăgubire, ar fi obligate să notifice actul de sesizare a instanței acestei întreprinderi de asigurare generală în statul membru de origine al acesteia, iar nu reprezentantului acesteia din urmă în statul membru gazdă, ele ar fi supuse unor formalități suplimentare și oneroase privind în special necesitatea de a efectua traduceri, ceea ce ar putea determina cheltuieli disproporționate în raport cu suma solicitată cu titlu de despăgubire.

44

Or, astfel cum reiese din decizia de trimitere, Sąd Rejonowy Poznań – Stare Miasto (Tribunalul Districtual din Poznań – Stare Miasto) a solicitat Corporis să plătească un avans de 5000 PLN (aproximativ 1150 de euro) pentru a acoperi cheltuielile de traducere în limba daneză a documentelor destinate Gefion Insurance, în condițiile în care Corporis solicită în fața acestei instanțe plata unei sume de 157,41 PLN (aproximativ 30 de euro), majorată cu dobânzi, precum și a cheltuielilor de judecată. În aceste condiții, nu se poate exclude ca cuantumul unor astfel de cheltuieli de traducere să fie disproporționat în raport cu suma solicitată cu titlu de despăgubire, aspect a cărui verificare este însă de competența instanței de trimitere.

45

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 152 alineatul (1) din Directiva 2009/138 coroborat cu articolul 151 din aceasta și cu considerentul (8) al Regulamentului nr. 1393/2007 trebuie interpretat în sensul că desemnarea de către o întreprindere de asigurare generală a unui reprezentant în statul membru gazdă include și abilitarea acestui reprezentant de a primi un act de sesizare a instanței în materie de despăgubire pentru un accident de circulație.

46

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a opta) declară:

Articolul 152 alineatul (1) din Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare (Solvabilitate II) coroborat cu articolul 151 din aceasta și cu considerentul (8) al Regulamentului (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială („notificarea sau comunicarea actelor”) și abrogarea Regulamentului (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului trebuie interpretat în sensul că desemnarea de către o întreprindere de asigurare generală a unui reprezentant în statul membru gazdă include și abilitarea acestui reprezentant de a primi un act de sesizare a instanței în materie de despăgubire pentru un accident de circulație.